In 1999, la aflarea vestii ca maestrul Silvan Ionescu s-a stins din viata la varsta de 90 de ani, am intuit ce comoara de trecut se ingropa o data cu el. De doua ori mai puternica a fost parerea de rau atunci cand, ascultandu-l pe fiu, am inteles cate amanunte, tuse de culoare si scanteieri sufletesti ar fi putut imbogati aceste evocari daca in locul fiului ar fi vorbit chiar tatal. Sa ne intoarcem insa cu tanarul artist in Germania anilor '30. (Marcela Gheorghiu)
Cum spuneam, tata era prieten foarte bun cu Petre Tutea. Se intalneau la Casa Scriitorilor, vorbeau vrute si nevrute. Erau anii '70-'80 si mi se pare greu de crezut ca nu se gaseau niste urechi prin preajma care sa asculte ce spunea Tutea, mai ales ca filosoful vorbea foarte tare, ca pe scena, si ii injura pe comunisti ingrozitor.
Parintele meu a fost prieten bun si cu Petre Pandrea, care facuse ani grei de puscarie. Mie personal mi se facea putin frica de Pandrea: era un om voinic, cu o mustata foarte mare, de haiduc. Ca si tata, avea studii serioase in Germania si, deseori cand venea pe la noi, ma intreba, in nemteste, daca stiu germana, iar eu bineinteles ca nu stiam; invatasem doar cateva cuvinte, mai mult nu s-a prins de mine. Atunci cand parintele vrea sa te invete ceva benefic tie, reflexul este de a te opune invataturilor lui.
Bun prieten a fost tata si cu Nicolae Carandino - Nico, cum i se spunea, un om cu par rosu si ochi albastri, desi era grec veritabil -, cu care colaborase la diverse gazete. Impreuna au scos un album, Actori de ieri si de azi, Carandino scriind textele de cronica teatrala, iar parintele meu ocupandu-se de ilustratii. Rezultatul a fost o lucrare foarte aratoasa si foarte bine ilustrata. Asta se intampla prin 1972, daca nu ma insel.
Dar Carandino si Petre Pandrea reprezentau totusi prieteniile tarzii, din tara...
In Germania anilor '30, tatal meu, tanarul student Silvan Ionescu, a fost apropiat - cred ca destul de apropiat - de o stea a cinematografiei europene din acea vreme, Brigitte Helm, actrita care a avut rolul principal in Metropolis-ul lui Fritz Lang, a colaborat cu marele Friedrich Wilhelm Murnau si a jucat in Atlantida, capodopera lui G.W. Pabst. O actrita foarte mare! Cand tatal meu, Silvan, a parasit Germania, Brigitte Helm i-a daruit un basc. Tata l-a purtat multa vreme, spunea ca era de o calitate foarte buna. Intr-o zi insa - era inainte de razboi, prin 1937 sau 1938 - s-a intamplat sa plece in nu stiu ce delegatie la Silistra sau la Oltenita, oricum, undeva pe malul Dunarii. Nu stiu cum s-a facut dar, ducandu-se la o "privata" foarte modesta, la plecare a atins cu capul marginea de sus a usii si, poc!, i-a cazut bascul in scarna. A fost strigatul de adio al cadoului lui Brigitte Helm.
Dar tata mi-a spus mai multe povesti despre Brigitte Helm. La un moment dat, de pilda, ea l-a invitat acasa. Tatal actritei, care fusese maior pe vremea primului razboi mondial, murise, dar mai traia inca mama Brigittei, maioreasa, cum ii spunea tatal meu. Pentru ca era un tanar foarte simtit, s-a gandit sa-i duca maioresei flori si a luat niste garoafe de care era foarte mandru, pentru ca insemnau niste bani pe care studentii nu prea ii aveau. Va puteti imagina, asadar, ce-a simtit tata cand maioreasa, pufnind, s-a uitat cu un dispret absolut la buchetul pe care cu atata inocenta i-l intindea tatal meu. Ulterior si-a dat seama ca erau niste flori extrem de ieftine, care de obicei se duceau la inmormantari si in cimitire, cu alte cuvinte nu erau tocmai florile de dus in dar. Oricum, a fost unul dintre esecurile tatei in relatia cu maioreasa Helm.
O alta cunostinta pe care si-a facut-o in Germania, fara sa fie vorba, neaparat, de o prietenie a fost un personaj foarte interesant, despre care a vorbit mereu cu multa placere: violonistul si, in buna masura, compozitorul Jean Boulanger, pe atunci conducatorul unei orchestre intr-un mare restaurant berlinez. Acestui om ii placea foarte mult sa intalneasca romani, mai ales studenti romani, pe care ii asculta cu multa placere si cu mult interes. In special pe Petre Tutea il aprecia, pentru ca, in volubilitatea lui, spunea foarte multe lucruri interesante despre Platon, despre istoria filosofiei, Socrate s.a.m.d. "Da, foarte interesant, foarte interesant, zicea Boulanger, spune mai rar ca sa inteleg si eu, ca mama mea, tiganca, superioara femeie, totdeauna imi zicea: asculta-i pe cei care vorbesc, pentru ca astfel o sa devii intelept". Spre deosebire de Tutea, pe Boulanger il caracteriza o mare generozitate. Cand ii vedea pe studenti intrand pe usa restaurantului, le iesea imediat inainte: "Haideti aici, toti, le spunea, ce vreti sa mancati?". Si le dadea la toti de mancat si de baut - evident, nu ca sa se imbete si sa se imbuibe. Ii facea placere sa-i auda si sa-i aiba in preajma lui.
Cel putin din punctul de vedere al unui student strain cum era tatal meu, in Germania acelor ani lumea parea multumita de guvernarea lui Hitler. Tata nu mi-a spus niciodata ca ar fi fost mizerie, ca populatia ar fi fost tematoare ori ca atmosfera ar fi fost incarcata. Dupa razboi si dupa perioada nenorocita a Republicii de la Weimar, oamenii aveau in sfarsit bani, pentru ca toata lumea avea un loc de munca. Ei erau studenti, erau tineri, se duceau la opera - a vazut Olandezul zburator, Tannhauser -, dintre toti tata fiind cel mai interesat sa cunoasca tot ce se putea cunoaste in lumea culturala berlineza a acelor ani. In 1936, studentii de la Technische Hochschulle din Berlin au fost dusi sa vada marea minune a epocii respective, stadionul olimpic din Berlin. Intre 1 si 16 august acelasi an, stadionul urma sa gazduiasca cea de-a IX-a editie a Jocurilor Olimpice de vara. In timp ce se aflau acolo si admirau sincer rezultatul eforturilor financiare si fizice ale poporului german, si-a facut aparitia Adolf Hitler in persoana, inconjurat de o suita foarte importanta - Albert Speer, poate Goering s.a. Venise sa inspecteze stadiul lucrarilor. Tatal meu l-a vazut pe Fuhrer si a fost extrem de impresionat de prezenta lui.
In primul rand i s-a parut un individ deosebit de energic, dar ciudat. "Miscarile lui erau in unghiuri drepte", spunea tata, "nu avea modulatii, nu avea sinuozitati". Toate gesturile lui, felul in care ridica mana, felul in care punea piciorul pe sol erau caracterizate de un soi de rigiditate cataleptica. Dar pe tanarul Silvan l-a impresionat mai ales carnatia lui Adolf Hitler: extrem de congestionata, de un rosu puternic, subliniat de o pereche de ochi foarte albastri. Si ce a mai remarcat - normal ca tata era un fin psiholog si, fiindca desena, era foarte sensibil la trasaturile umane? Dintii din fata foarte bagati inauntru, ca dintii de sobolan. La varsta lui tanara de atunci, tata banuia ca de aceea purta mustata, ca sa nu se vada cat de aplatizata ii era buza de sus. Hitler nu aratase lumii inca nimic demn de luat in serios din structura sa malefica. In ultimul interviu pe care l-a dat tatal meu - 11 august 1999, chiar in ziua eclipsei -, a venit aici Cornel Todea, care la vremea respectiva realiza emisiunea Printre sute de catarge, i-a luat tatei interviu,
l-a filmat, tata a fost foarte volubil, chiar daca era suficient de bolnav si nu mai avea decat o luna de trait. A povestit din experienta lui, de oamenii pe care i-a cunoscut si, la final, cand Todea si echipa erau pe punctul de plecare, tatal meu si-a amintit brusc de Hitler si a inceput sa depene amintirea intalnirii pe care am relatat-o si eu. A considerat ca este un moment care merita evocat, pentru ca, in definitiv, a intalnit un nemuritor. Nu conteaza ca a fost vorba despre unul absolut negativ; conteaza faptul ca l-a putut vedea de aproape pe unul dintre monstrii istoriei, pe cel despre care omenirea a vorbit si va vorbi, pro si contra, ani si ani de aici inainte.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
