Ultimul episod al evocarilor lui Adrian-Silvan Ionescu reinvie lumea pestrita a persoanelor care, in deceniul opt al veacului trecut, frecventau Uniunea Scriitorilor, atmosfera de boema si fratietate din sediul de pe Calea Victoriei, dar si cateva figuri emblematice: regizorul Jean Georgescu si poetul Tudor Arghezi. Finalul reda ultimele trei strofe dintr-o poezie inedita semnata Tudor Arghezi si daruita maestrului Silvan. (Marcela Gheorghiu)
Imi povestea tata ca, odata, se afla la Capsa cu Jean Georgescu si cu alti cativa cunoscuti. Regizorul a comandat o portie de telemea. A inceput prin a taia o feliuta subtire dintr-o latura si a mancat-o, apoi a procedat identic dinspre latura urmatoare si tot asa din toate partile. Cand a venit nota de plata, care, oricum, nu era deloc piperata, Jean Georgescu i-a spus chelnerului: "Branza n-o treceti, pentru ca nu s-a consumat!". Neincrezator, ospatarul a inceput sa cerceteze bucata de branza pe toate partile: "Nu s-a consumat?" "Nu, domnule, nu s-a consumat." "N-ati luat deloc?". "Nu, domnule, nu vezi ca e neinceputa?". Nu stiu cum s-a terminat povestea, dar, oricum, maestrul n-a vrut sa plateasca telemeaua. Jean Georgescu era, cel putin din punctul de vedere al mancarii, un frugal si un sobru. Traise foarte greu in Franta. In tinerete, petrecuse ani de zile in aceasta tara - a fost greseala lui aceea de a se intoarce putin inainte de razboi in Romania -, izbutise o cariera frumoasa, dar pana la realizarea plenara facuse uneori foamea. Spunea intr-un interviu: "Ieri n-am mancat, alaltaieri n-am mancat, astazi inca n-am mancat si e ora pranzului, maine oare voi avea ce manca?". Asa trecea timpul pentru el. Tot tata povestea ca, atunci cand faceau film la scoala de cinematografie, Jean Georgescu nu manca decat morcovi. Toata viata a trait intr-un bloc din Piata Sf. Gheorghe, vizavi de biserica, pe o scara foarte accidentata, intr-un fel de garsoniera, alcatuita dintr-o camera mica si un holisor ce dadea intr-un fel de baie. Atat!
In 1956, institutia la care era angajat tatal meu s-a desfiintat, iar el a fost trimis la Constanta, sa organizeze institutul de proiectare de acolo, chiar cu functia de director. Tata insa nu a vrut sa plece din Bucuresti, "eu am aici familie, am casa, chiar daca nu e proprietate; ma simt prea bine ca sa plec in alta parte". In consecinta, din 1956 pana prin 1967, a trait din colaborarile la diverse periodice. Si pot spune ca am trait destul de bine. Am gasit de curand in agendele lui onorariile pe care le percepea pentru diverse publicatii: "De la Contemporanul, 21 februarie 1959: 158,40 lei pentru desen dirijorul Constantin Boboc; 345 lei de la Luceafarul pentru desenul lui Eugen Jebeleanu si Sica Alexandrescu; 316 lei - Gazeta literara pentru Elvira Godeanu si Ion Fintesteanu" s.a.m.d. In ultimii ani de viata, redescoperise aceste agende si imi spunea: "Uite, mai tata, ce bine se platea desenul".
Perioada 1956-1967 a fost pentru mine cea mai fericita. Nemaiavand serviciu, tata era mai mult acasa. Ma rog, fericita si nu numai, pentru ca el nu a fost un tata comod. A fost sever, foarte preocupat de viitorul meu. Lucra mai mult seara, se ducea la concerte, la teatru si frecventa cenaclul Labis, foarte important in acei ani. Acolo facea portretele tuturor incepatorilor si se intorcea acasa in jurul orei 22.00. Nu exista, mai ales cand se ducea la teatru sau la concert, sa nu vina cu cate o delicatesa, fiindca, pe vremea aceea, teatrele aveau bufet. Daca nu ajungea la teatru, in drum spre casa se oprea la cofetaria Nestor si lua un carton de prajituri. Era un familist.
Tata nu a avut niciodata atelier. Lucra la o masa - de fapt, unica pe care o aveam in perioada in care locuiam pe strada Sevastopol -, dar in mod frecvent lucra in pat, rezemat de perna, cu planseta pe genunchi.
Incepand cu anii '80, nu a mai fost atat de solicitat sa deseneze, dar el continua s-o faca pentru ca ii placea mult. Primise un permis de la conducerea Uniunii sa frecventeze Casa Scriitorilor, pentru a face portretele celor de acolo. Constant ii gaseai pe Jebeleanu, Dan Desliu, Petre Tutea, Mircea Micu, Tudor George-Ahoe, care, de altfel, facea scandal foarte des, daca nu tot timpul... Figuri pe care nu le poti uita. Mergeam adesea si eu impreuna cu mama, pentru ca nu aveam televizor acasa. De fapt, noi nu ne-am luat televizor decat in 1993, cand am plecat eu pentru mai multa vreme in America si m-am gandit sa le gasesc alor mei un substitut al persoanei mele.
Asadar, mergeam la Casa Scriitorilor ca sa ne uitam la televizorul amplasat in hol, unde se strangea toata lumea.
Atmosfera acelor ani la Uniunea Scriitorilor era foarte placuta, de fratietate. Scandalurille, daca se produceau, se produceau din considerente bahice, de catre personaje bine cunoscute - Teodor Paca, Florin Puca, Octavian Stoica, dar cel mai scandalagiu era Tudor George, zis Ahoe. Acesta se lega de toata lumea care nu-i placea, vorbea si injura in versuri si se lega cu predilectie de Jebeleanu, care statea intotdeauna retras la o masa, cu o sticla de vin rosu, cabernet probabil, in fata, fumandu-si linistit trabucul, dupa ce isi termina masa. Din capatul celalalt al restaurantului, Ahoe incepea sa strige: "Jebi, tu nu dai un vin?" sau "Alo, Jebi, ce faci, nu ma cinstesti si pe mine cu un vin? Hai ca tu esti plin de bani! Tu ai datorii de sute de mii, eu n-am nicio datorie, pentru ca nu imi mai da nimeni din cauza voastra!", dupa care mai tragea si cate o injuratura. Nostim era ca Tudor George fusese rugbist si era un tip foarte masiv. Rar se intampla sa aiba cineva curajul sa-i spuna ceva sau sa-i opuna rezistenta, pentru ca el se si batea. Cu barba scurta, grizonata, statea mereu cu basca pe cap, iar iarna, in mod special, cu o haina de piele, ca de securist, de care nu se dezbraca niciodata, oricat de cald ar fi fost inauntru. "Eu nu am bani sa platesc, spunea, si atunci cum sa-mi scot haina de pe mine, sa mi-o confiste astia?" Un alt literat, a murit si el, era Octavian Stoica. Se ocupa de istoria Bucurestilor si de cea a gastronomiei. Era un tip simpatic, dar si el addicted to alcohol si scandalagiu cat se poate: batea dar era si el batut, fiind scos cu politia de multe ori. In sfarsit, inca o figura nostima, care inca mai exista, era Mircea Popa. Acesta era un opozant convins al guvernului, de forma radical stangista: "Eu vreau sa emigrez in URSS. De ce nu ma lasati? Eu dupa mama sunt rus". Pentru ca era scandalagiu, pe Mircea Popa il arestau destul de des. La Uniune veneau insa si oameni mai linistiti: Mihail Sorbu, Alexandru Cazaban...
In 1955, Tudor Arghezi l-a rugat pe tata sa-i mai construiasca niste corpuri la casa de la Martisor. Tata a acceptat. Ca sa fie sigur ca va termina proiectul, in fiecare zi la ora patru poetul trimitea masina la institut pentru a-l lua pe tata si a-l aduce la Martisor. "Domnule Ionescu, in seara asta mananci la noi", ii spunea tatei, "avem si vin", dar sotia lui sarea: "Ce vin, nici un vin, bere" si aducea la masa o singura sticla de bere, care se impartea la trei. O data, cand era si tata acolo, Arghezi a primit un telefon de la Gazeta literara sau Contemporanul, pentru o poezie tematica. Arghezi a intrebat scurt: "Cat platiti?". I s-a raspuns ca in functie de fondurile pe care le au si care nu sunt prea mari. "Bine, doua mii de lei". "Maestre, dar...". "Cinci mii de lei". "Intelegeti ca nu se poate!" "Zece mii de lei!" "Bine, maestre, ramane cum ati spus prima oara". Episodul a fost relatat de tatal meu. Arghezi vindea totul foarte bine. Tata l-a vazut, in timpul verii, la marginea drumului, vanzand cirese...
Cand a venit momentul despartirii, Arghezi i-a daruit tatei un autoportret si o poezie, care nu a mai fost publicata...
Nota redactiei. Redam ultimele trei strofe ale poeziei:
"Pe albumul domnului Arhitect Silvan Ionescu
Pisanii pentru proiecte de biserici
Da-mi durere si prigoana,/ Da-mi otrava cat iti place./ Tine: mila si pomana,/ Tine har si tine pace.// In altar sfarsesc si incep/ Cele ce nu se pricep.// Toti au fost un timp. Eu sint!/ Eu in cer. Ei in pamint."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
