Al patrulea Salon de Grafică Românească/ de Marin Gherasim

Salonul de Grafică Românească a ajuns la a patra sa ediţie. Faptul atestă calitatea şi vitalitatea sa, şi lucrul acesta ne bucură. Multe manifestări artistice s-au dovedit efemeride, confirmând parca o lege a locului. Salonul de Grafică rezistă, este la a patra ediţie şi sunt semne că va mai rezista. Dovada este numărul mare de artişti participanţi şi calitatea artei lor. Continuitatea este esenţială pentru existenţa unui fenomen. Cu atât mai mult pentru un fenomen de cultură, pentru fenomenul de artă.

Saloanele de grafică la noi au o veche tradiţie. Tradiţie ce îşi are obârşia în perioada interbelică şi care a continuat după război: saloanele de «alb-negru», saloanele de desen ori de gravură (aici ne putem mândri cu o adevărată şcoală, cu o adevărată «mişcare» a artei gravurii în toate ipostazele ei: xilogravură, linogravură, gravură cu acul etc.) Multe prezenţe româneşti la saloanele internaţionale au fost răsplătite cu medalii.

Avem o mare şcoală de desen şi de gravură care trebuie continuată. Această mare tradiţie ne obligă. Salonul de Grafică Românească o atestă, şi faptul este meritoriu.

Tradiţia este privită de unii cu suspiciune. Faptul de a-ţi trage sevele din cultura trecutului, din ceea ce s-a sedimentat în secole şi milenii sau în tradiţia recentă este privit de către unii drept un act paseist. Or, se ştie, nu suntem o generaţie spontanee, avem părinţi spirituali, avem afinităţi elective, cultivăm spiritele înalte ale trecutului, cu idealurile lor de viaţă, de artă.

Marea cultură aceasta este: continuarea, îmbogăţirea, dialogul uneori polemic cu valorile ce s-au edificat în timp. Spiritul critic nu înseamnă anulare a tot ce a însemnat efort de edificare a unei culturi. Nu este doar contestare, este şi construcţie.

Tradiţia nu este un canon imuabil restrictiv, de nediscutat, este o energie vie ce pulsează în noi, o energie care ne dă puterea de a descoperi teritorii noi ale spiritului, ale creativităţii. Marele arhitect şi gânditor care a fost G.M. Cantacuzino se întreba: «Dar ce este tradiţia? O regulă de viaţă? O formulă?» Şi răspunsul său ne lasă gânditori: «Nu. Tradiţia este o nelinişte care ţine spiritul treaz.»

Am făcut această mică paranteză referitoare la tradiţie, acum când vorbesc despre salonul de Grafică Românească, pentru a sublinia marea lui actualitate, faptul că se află cu necesitate în continuitatea întregului şir de manifestări similare din cultura şi arta românească.

Galeria Simeza

Dar de ce consider arta desenului atât de importantă? Arta desenului în toate ipostazele sale conceptuale şi tehnice. Cred că, din toate artele, arta desenului este cea mai pură, cea mai legată de intelect, cea mai abstractă. Culoarea, s-a spus, este mai legată de simţuri, de materie, este mai senzorială şi mai senzuală totodată.

Desigur că şi culoarea, în ultimul secol în special, a fost regândită conceptual (Mondrian, Paul Klee, Malevici, Kandinsky ş.a.). Dar ea rămâne legată fundamental de sensibilitatea retiniană şi de materie. Excesul de intelectualizare a culorii poate devitaliza pictura. De unde căutarea surselor originare, arhaice, primitive (expresionismul german, cubismul iniţial, arta folclorică – Ţuculescu de la noi –, arta copiilor). Theodor Pallady a ţinut o dreaptă cumpănă între sensibilitatea rafinată a culorii şi raţionalitatea «tăioasă» a desenului şi formei.

Prin desen, artistul se află în faţa problemei intelectuale de a gândi forma, de a gândi şi configura spaţiul, de a gândi spaţiul formelor. În arta desenului se întâlneşte rigoarea omului de ştiinţă cu poetul şi vizionarul. Desenul stă sub semnul lui  «una cosa mentale» leonardescă…

Iată ce scrie despre arta lucidă a lui Theodor Pallady, Anatol Mândrescu, inspiratul său comentator: «şPalladyţ resimte desenul ca pe o dovadă a lucidităţii, a puterii intelectuale. „A fixa forma“, explică el. Dualitatea fundamentală pe care în pictură o reconciliază în sinteza necesară dintre desen şi culoare ş…ţ se pronunţă la largul ei în desen. Dacă pictura emite ideea integralităţii, a unităţii dialectice de contrarii, desenul afirmă metodologia gândirii lui artistice.» Desenul, după acelaşi A. Măndrescu, are «afinitate cu esenţa lucrurilor».

Făcând o comparaţie cu lumea creaţiei muzicale, aş spune că, dacă pictura se poate compara cu muzica simfonică (am scris odată în caietele mele că pictura poate fi numită o simcromie prin analogie cu simfonia), desenul este mai apropiat de muzica de cameră, de quartet, de trio, de sonată.

Teoreticienii muzicii consideră quartetele şi triourile lui Bethoveen ca fiind laboratorul unor căutări mai pure ale esenţei muzicii, a naturii ei intraductibile. În ele se percepe mai limpede structura, arhitectura internă a muzicii decât în tumultul unei simfonii sau al unui oratoriu... Adevăr valabil li pentru muzica de cameră a unui Haydn, Mozart, Brahms.

Paradoxul desenului este că se elaborează în retortele intelectului fiind totodată de o vie spontaneitate. ţâşneşte parcă direct din subconştient. Energia trasării, spontaneitatea gestului (o spontaneitate îndelung exersată, elaborată), caracterul uneori capricios al traseelor, ne fac adesea să ne vorbim despre desen ca despre manifestarea spontaneităţii. Acest discurs dublu pe care îl putem avea despre desen vorbeşte despre complexitatea, despre neaşteptatul lumii şi soluţiilor pe care le putem descoperi desenând...

În expoziţia de faţă ne întâlnim cu o multitudine de ipostaze ale artei desenului, cu o multitudine de soluţii tehnice, de procedee, de viziuni, de concepţii. Sunt imagini care îşi găsesc sensul, noima, în unicitatea lor, într-o experienţă irepetabilă. Sunt lucrări în care amprenta lăsată de mâna artistului încarcă imaginea de misterul irepetabilului, de taina «sigilului» imprimat de fiinţa creatorului.

Sunt şi lucrări care beneficiază de noile tehnologii ale producerii şi difuzării imaginilor, care utilizează tehnicile digitale prin care imaginea printată poate fi multiplicată şi difuzată infinit.

Problema care se pune nu este cea a tehnicii de realizare (veche sau foarte nouă). Problema este a substanţei care se transmite, a autenticităţii actului creator săvârşit.

În expoziţie sunt prezente foarte multe lucrări în «tehnică mixtă». Faţă de lucrările realizate într-o anume tehnică  (tuş, laviu, cărbune etc.) sau în tehnicile consacrate ale gravurii – aquaforte, pointe-sèche, aquatinta, xilogravură, linogravură – tehnica mixtă antrenează un cumul de tehnici ca expresie a antrenări am spune cenestezice a mai multor simţuri.

Artistul doreşte să exprime o «totalitate» realizată din elemente eterogene ca şansă de exprimare integrală a fiinţei lui. De altfel, eterogenitatea soluţiilor plastice ca şi eterogenitatea elementelor cu care operează (de natura figuraţiei, a spaţiilor, a materialelor etc.), în contrast cu conceptul de unitate a operei tradiţionale, caracterizează artistul modern şi postmodern, sensibilitatea şi gândirea lui.

«Colajul» de tehnici disparate (fotografie, gravură, tuş, grafit, acrilic, monotip, pointe-sèche, soft ground ş.a.) realizat în varii asocieri cred că este caracteristic momentului actual al graficii româneşti. Aş îndrăzni să spun, al artei tinerilor în genere.

Sunt prezente în expoziţie şi tehnologiile epocii globalizării, a imaginilor realizate pe computer, a imaginilor digitale care extind spectaculos posibilităţile de exprimare ale artistului de azi.

Spiritul ştiinţific al timpului se îmbină în unele din aceste imagini cu viziunea poetică sau cu observaţia critică. Noile tehnologii ale imaginii se dovedesc a fi suple, «cooperante» în exprimarea «noii sensibilităţi».

Complicatului timp pe care îl trăim, noii problematici cu care se confruntă omul, noile media artistice se dovedesc perfect adecvate, exprimă mutaţiile ce se produc în comunicarea interumană.

Salonul de Grafică Românească 2014, prin bogăţia viziunilor, a soluţiilor plastice pe care le propune, este semnificativ pentru grafica românească de azi. Pentru bogăţia propunerilor sale.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels