Nu ştiu dacă se poate trage de aici o concluzie generală, însă nu pot să nu remarc că ultimele apariţii ale aşa-zisei generaţii nouăzeci au dezamăgit aproape în întregime. Ioan Es. Pop, Floarea Ţuţuianu sau Mihail Gălăţanu par a fi deocamdată incapabili de a depăşi formulele care le-au adus notorietatea în puţin literarul deceniu zece. E adevărat, ce-i drept, că jurnalistica a devenit în anii '90 un concurent redutabil al poeziei. Cei ce n-au renunţat de tot la ea au continuat s-o practice mecanic, fără tragere de inimă, ca pe o îndeletnicire incapabilă de a mai exprima ceva esenţial despre o lume în permanentă schimbare. Lucru de înţeles: activismul sau jurnalismul ofereau modalităţi mai concrete şi mai variate de exprimare liberă. A trebuit să se nască deziluzia acestei exprimări libere - confiscată deopotrivă de discursul politic, mediatic şi consumerist - pentru ca poezia să-şi redobândească ceva din credibilitatea pierdută. Abia în jurul anului 2000, generaţia lui Marius Ianuş, Elena Vlădăreanu sau Ruxandra Novac va apela la ea din nevoia de a demasca limbajul, de multe ori găunos, al "normalizării", al "democratizării" şi al "deschiderii spre Occident".
Mihail Gălăţanu intră şi nu intră în portretul nouăzecist. Verva comunitară îl îndepărtează propriu-zis de temele autoreflexive sau expresioniste ale unui Cristian Popescu sau Ioan Es. Pop. Ceea ce l-a consacrat, la fel ca pe Marius Ianuş, dincolo de cercul strâmt al literaturii - făcându-l să dea piept cu acela nu mai puţin strâmt al autorităţilor - a fost o atitudine civică destul de critică la adresa stereotipiilor româneşti actuale. Pentru el, ca pentru atâţia alţii, poezia n-a însemnat o renunţare la discursul jurnalistic, ci asimilarea lui. Astfel s-a născut acel emblematic (şi scandalos pe atunci) O noapte cu Patria. Coroziv era acolo nu atât limbajul - oricât de dur, el nu atinge niciodată licenţiozităţile din Muie România a lui Ianuş -, cât familiaritatea erotizată cu toate metehnele Patriei. O mireasă tânără însă plină de păcate e atât de brutalizata Românie a lui Mihail Gălăţanu.
România aproximativă, cel mai recent volum al poetului, nu schimbă aproape deloc nici tematica, nici modalitatea de expresie a poetului. Izbeşte, la mai bine de un deceniu de la Mireasa tuturor sau de la O noapte cu Patria, aceeaşi diatribă onctuoasă îndreptată împotriva aceluiaşi obiect: "Patria mea e o dulceaţă pe mâini/ cu toţii ne murdărim de ea/ dăm şi pe haine/ devine lipicioasă/ până la taine" (Patria mea e o dulceaţă pe mâini). Critica generalizată împotriva tuturor relelor (mai degrabă mediatice decât propriu-zis sociale) e reeditată acum sub titlul unui alt volum: ştirile de la ora cinci, manelele, fotbaliştii (tipologizaţi ca "ţiţidumitrii", "becalii", "giovanibecalii" sau "cristiborceanişti"), sau "folclorul contraatacă" intră, toate, într-un rechizitoriu la adresa moravurilor româneşti actuale. Din păcate, însă, nu doar acestea au devenit steoreotipii, ci, mă tem, chiar critica lor. Astfel încât nu poţi să nu constaţi că cel ce trece drept unul dintre cei mai protestatari poeţi de la noi din ultimele decenii nu contestă de fapt o Românie reală (aşa cum o face cu imaginaţie mai nou un Ştefan Manasia), ci o Românie privită la televizor. Poate că nu-i inutil a mai scrie împotriva maneliştilor şi a "vadimilor", însă orice formulă poetică angajată în acest sens se contaminează ea însăşi de clişeu: "Ţară unde ţigănia, nu ţiganul e rege./ Ţară de fotbalişti/ şi de soţii de fotbalişti/ de manelişti/ şi de tabloizi/ anabolizanţi/ şi de sugători de pixuri de manelişti şi de tabloizi" (Ţară unde ţigănia).
Cu adevărat deranjant în volum nu e atât lipsa orizontului tematic, cât incapacitatea de a părăsi formula stilistică lansată anterior. România redevine, prin autopastişă, obiectul unei imense alegorii: e femeia păcătoasă, dorită şi respinsă în acelaşi timp de un subiect el însuşi complice la Rău. În scenariul unui mariaj plin de probleme, poetul se plasează în continuare faţă de Patrie ca faţă de o soţie infidelă. Oricât ar fi părut de ingenios în punctul de pornire acest tipar imaginativ, el se pretează azi la o serie nesfârşită de personificări insuportabile prin artificialitate. Puţinătatea temei rimează perfect cu austeritatea soluţiilor expresive, de vreme ce poetul poate scrie astfel: "România se uită la showurile lui lazaroff. Cu neveste/ de fotbalişti şi manelişti. Face reiting. Ar face mai mult reiting/ dacă s-ar întinde cu toate ordurile de pe la benzinării. Toarnă/ mari subproducţii obscene pe la periferii. România mea a ajuns/ plină de cocalari ai gândirii" (Cadână de ferentari).
Ca într-un mariaj îmbătrânit în rele, însăşi pasiunea diatribei împotriva Patriei-soţie s-a răcit însă până la ajunge un simplu dribling de limbaj. Avânturile romantice de altădată în ponegrirea ei se transformă cel mai adesea în potriviri de cuvinte şi de imagini. Gălăţanu vorbeşte, în spirit de epigramist, de "facultatea de moarte plastice" sau "de spoi-tingiri ai televiziunii". Că personajul central şi-a pierdut de tot virilitatea în a-şi supune Patria unui sublim viol lingvistic rezultă şi din desele fâstâceli materializate în eufemisme. Mai puţin vulgară ar fi fost înjurătura directă, ca la Ianuş, decât ocolirea ei: "*sugeţi pixul!*/ voi idioţilor care aţi vrut să mă arestaţi/ voi lepădăturilor/ care trăiţi pe spinarea Patriei/ lindini nenorocite/ care credeţi că Patria e dâra melcului nu cochilia" (Împotriva poliţiei). De unde mai pui că destule poeme din volum, de la Am fost sincer cu tine, Dacă mori, mori pentru România sau Patria mea, tu cel mai mult n-au altă temă decât să scuze sau să justifice brutalităţile anterioare după logica "amorului cu năbădăi".
Când nici tema, nici expresia nu mai conving, poezia lui Mihail Gălăţanu se transformă în propria caricatură. Ceea ce caracteriza într-o anumită măsură şi volumele anterioare - dar era cenzurat de bunul control stilistic - iese la iveală acum cât se poate de strident. Autorul "României aproximative" practică o poezie senzaţionalistă, de şoc imediat (mai ales la nivelul "ideii") şi de efect sigur. Numai că dacă în proză senzaţionalismul mai poate fi mascat pe alocuri în faldurile naraţiunii, în poezie el ni se dezvăluie în toată nuditatea. De această dată, cu adevărat indecentă.
Mihail Gălăţanu, "România aproximativă", Editura Vinea, Bucureşti, 2011
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
