Singurul lucru dur pe care l-a făcut vreodatăLeo a fost că ne-a pus în braţe un oximoron cumplit - Leo dispărut,Leo plecat, Leo absent... - şi ne-a lăsat să ne descurcăm cu el cumom putea. De ce este atât de absurdă această plecare a lui? Nupentru că nu era o fiinţă omenească, tributară, deci, finalului, cipentru că era tot numai spirit şi vioiciune, zâmbet şi inteligenţăscăpărătoare şi nu ţi-l puteai închipui vreo clipă lâncezind orinegândind. Era o prezenţă şi, cu el alături, totul părea elegant şiexplicabil. Avea acel wit atât de rar astăzi, care reuneşteumorul şi sarcasmul, ingenuitatea şi spiritul elevat. Era cel maivaloros critic de film din România, mai mult decât erudit,seducător, sclipitor, fantastic de amuzant, dialogând superb pemarginea oricărui film ar fi văzut, indiferent de ce calibru.Pentru că Leo ştia să ridice la înălţimea spiritului său nu filmul,ci textul, privirea asupra lui, aplicată cu un fler imbatabil, oexperienţă fabuloasă şi, mai ales, cu o generozitate ieşită dincomun.
Alex. Leo Şerban era lipsit de oriceranchiună, de orice zgură ori meschinărie şi avea acea capacitaterară (pe care italienii o numesc meravigliare) de-a seminuna când vedea un film care îi plăcea, izvorâtă din dragostealui imensă faţă de cinema. Scria cu bucuria pe care i-o percepeamla vizionări, atunci când se amuza sincer de o secvenţă reuşitădintr-un film, chiar dacă uneori ea era singurul lucru bun dintoată povestea. Îşi respecta publicul şi ştia să transfere auraunui film mare, special, ieşit din comun, către cititorul la caretrebuia să ajungă pentru ca acesta să nu rateze evenimentul.
Îmi vine în minte, spre exemplu, râsul luifrumos, tonic, la secvenţa fabuloasă din "Valentino: The LastEmperor", în care Lagerfeld îi şoptea complice lui Valentino pe subevantai: "Dragă, eu şi cu tine suntem singurii creatori, toţiceilalţi fac numai cârpe", ţin minte entuziasmul lui sincer la"Ratatouille", unul dintre rarele filme care au izbutit, printrealtele, un portret atât de nostim al criticilor de pretutindeni. Amsimţit mereu apropierea lui deschisă şi absolut onestă faţă defilmul românesc, receptivitatea manifestată în tot ce făcea, dealtfel, de la colocviile la care participa (am avut bucuria săasist, în 2001, la cel intitulat Spaţiul în film, apărut, apoi, înSecolul 21 - numărul dedicat Filmului) până la lansările de carte(una dintre cele mai fericite zile ale mele a fost 5 iunie 2004, ziîn care, aşezată pe o bancă în părculeţul japonez din GrădinaBotanică din Cluj, am putut citi, sorbi, cartea scrisă de Alex. LeoŞerban, Mihai Chirilov şi Ştefan Bălan - "Lars von Trier: Filmele,femeile, fantomele" -, deopotrivă nepreţuită şi pentru autografullui Leo şi al lui Chiri), întâlnirile întotdeauna frumoase cu Leo,de la TIFF, pe străzile Clujului vibrant pe timpul festivalului,bucuria lui din seara ploioasă şi friguroasă în care am văzutfilmul "ABBA", la grădina cinema, pe nişte scaune încă umede (deşifuseseră şterse, fiecare în parte, de patru ori cu şerveţele, cu undevotament propriu doar voluntarilor omniprezenţi la TIFF), cupături sub noi, apoi dansând în picioare, cu brichetele aprinse cala concert. Chiar şi în aceste vremuri agresive, năpădite devulgaritate, de urâţenie, de ură combinată cu ignoranţă fără leac(vărsată, sub chirceala anonimatului, pe Internet de fitecine), Leoera un spirit fabulos, cu o desăvârşită disponibilitate pentrudialog, spontaneitate şi graţie a replicilor.
Tocmai cultura lui imensă, educaţia ireproşabilă şi firea atât defermecătoare îl făceau să fie total lipsit de orice trivialitatesau gomă, să fie opusul diametral al snobilor, pompoşilor şiîncuiaţilor. Cu Leo puteai vorbi despre orice, de la folosireadefectă, cotropitoare, a lui "decât" şi "ca şi" la culori, pisici,trandafiri, poze, copilărie, sunete, curcubee. Cred că, dacă mi-aşfi învins timiditatea, ar fi fost unul dintre puţinii cu care aş fiputut vorbi în voie, poate chiar pe malul unui râu, într-odupă-amiază aurie, aliseisme... despre Latitudine, Longitudine,iepuri albi, purcei cu piper, grifoni şi Păsări-Dodo, întrebându-măserios dacă "Găsesc ce-mi place e totuna cu Îmi place ce găsesc"(dacă găsiţi vreodată textele lui şi poeziile traduse de el pentrunumărul din Secolul 20 dedicat lui Lewis Carroll, citiţi-le, sunt ominunăţie). Nu întâmplător proiecţia oferită prietenilor de ziualui a fost Unchiul meu, de Tati, un film care avea aceeaşidelicateţe din care era plămădit Leo.
Avea vocaţia prieteniei, era o poezie de om, un lord contemporanmanevrând zâmbitor Twitter-ul şi Facebook-ul. În noaptea de 8 spre9 aprilie 2011 a căpătat, într-un mod atât de crud, tinereţe fărăbătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Însă chiar şi despărţirea de ela fost lipsită de orice accent macabru ori de cea mai micăstridenţă, ba chiar a fost plină de graţie, compusă din câtevalucruri delicate aşa cum el şi-a dorit, datorită câtorva oamenidragi, animaţi de prietenie adevărată şi ajutaţi, fără îndoială, deo adiere îngerească. Acolo, printre florile, fotografiile şimelodiile dragi lui, părea că spiritul lui Leo se află undeva, înpreajmă, privindu-ne cu zâmbetul lui inimitabil şi spunându-ne:"Hai, nu vă mai necăjiţi atât, mai bine, uite, să vă povestesc undeam făcut poza asta..." Şi mi-a venit în minte, sau mai curând însuflet că, aşa cum spunea Cocteau despre Cinema: "Filmul e un visvisat de mai mulţi oameni în acelaşi timp", Leo a fost un vis visatde mai mulţi oameni în acelaşi timp, de toţi cei care au avutonoarea să-l cunoască şi să-i fie dragi. A fost odată Alex. LeoŞerban...
Tocmai cultura lui imensă, educaţia ireproşabilă şi firea atât defermecătoare îl făceau să fie total lipsit de orice trivialitatesau gomă, să fie opusul diametral al snobilor, pompoşilor şiîncuiaţilor. Cu Leo puteai vorbi despre orice, de la folosireadefectă, cotropitoare, a lui "decât" şi "ca şi" la culori, pisici,trandafiri, poze, copilărie, sunete, curcubee. Cred că, dacă mi-aşfi învins timiditatea, ar fi fost unul dintre puţinii cu care aş fiputut vorbi în voie, poate chiar pe malul unui râu, într-odupă-amiază aurie, aliseisme... despre Latitudine, Longitudine,iepuri albi, purcei cu piper, grifoni şi Păsări-Dodo, întrebându-măserios dacă "Găsesc ce-mi place e totuna cu Îmi place ce găsesc"(dacă găsiţi vreodată textele lui şi poeziile traduse de el pentrunumărul din Secolul 20 dedicat lui Lewis Carroll, citiţi-le, sunt ominunăţie). Nu întâmplător proiecţia oferită prietenilor de ziualui a fost Unchiul meu, de Tati, un film care avea aceeaşidelicateţe din care era plămădit Leo.
Avea vocaţia prieteniei, era o poezie de om, un lord contemporanmanevrând zâmbitor Twitter-ul şi Facebook-ul. În noaptea de 8 spre9 aprilie 2011 a căpătat, într-un mod atât de crud, tinereţe fărăbătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Însă chiar şi despărţirea de ela fost lipsită de orice accent macabru ori de cea mai micăstridenţă, ba chiar a fost plină de graţie, compusă din câtevalucruri delicate aşa cum el şi-a dorit, datorită câtorva oamenidragi, animaţi de prietenie adevărată şi ajutaţi, fără îndoială, deo adiere îngerească. Acolo, printre florile, fotografiile şimelodiile dragi lui, părea că spiritul lui Leo se află undeva, înpreajmă, privindu-ne cu zâmbetul lui inimitabil şi spunându-ne:"Hai, nu vă mai necăjiţi atât, mai bine, uite, să vă povestesc undeam făcut poza asta..." Şi mi-a venit în minte, sau mai curând însuflet că, aşa cum spunea Cocteau despre Cinema: "Filmul e un visvisat de mai mulţi oameni în acelaşi timp", Leo a fost un vis visatde mai mulţi oameni în acelaşi timp, de toţi cei care au avutonoarea să-l cunoască şi să-i fie dragi. A fost odată Alex. LeoŞerban...
P.S. Iată ceva ce ştiu că i-a plăcut:
Lewis Carrol - "Alice în Ţara Minunilor"
În după-amiaza aurie,
Domol plutim pe ape line-
Bat unda vâslele, ţinute
De mâini micuţe - şi, vezi bine,
Nici sârguinţa nu-i prea mare,
Nici iscusinţele depline.
De mâini micuţe - şi, vezi bine,
Nici sârguinţa nu-i prea mare,
Nici iscusinţele depline.
O, cruzi micuţi! În ăst ceasmolcom,
În astă tihnă şi visare
Pe-un ins topit, ce-abiarăsuflă,
Să- l îmboldiţi la "un basmmare"!...
Dar cum să-nvingă bietu-iglas,
Unite când îs treiglăscioare?
Năvalnic,Prima dăporuncă:
Să nu mai stau, să-ncepîndată!
Cu glas mai blând, A Douaroagă:
"Năzdrăvănii, ca şi-altădată!"
A Treia atât de bucuroasă ede-nceput,
Că nu-ntrerupe mai des ca pe minut odată.
Dar iată că, neaşteptat, tăcere-adâncă s-alăsat.
Supusă acum, închipuirea însoţeşte
Pe cea din vis născuta - parcă o vede aievea -
Cu stranii păsări şi jivine cum grăieşte,
Năzdrăvănii şi şotii împreună depănând,
Supusă acum, închipuirea însoţeşte
Pe cea din vis născuta - parcă o vede aievea -
Cu stranii păsări şi jivine cum grăieşte,
Năzdrăvănii şi şotii împreună depănând,
În voie stând la sfat,prieteneşte.
Şi ori de câte ori secau
Fântânile închipuirii,
Neputincios, cel slabcerând
Să pună capăt fericirii,
Nu era chip! "Ce altă dată?! Acum,acuma!"
Voios strigau tustrele,zbirii!
Aşa s-a făurit povestea de pe-al minunilortărâm.
Aşa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am totscornit
Şi-acum, că povestirea-igata
Şi echipajul mulţumit,
Voioşi cârmim barca spre casă-
Căci soarele e-n asfinţit.
Voioşi cârmim barca spre casă-
Căci soarele e-n asfinţit.
Alis! În mâna-ţi blândă ia
Copilărescul basm şi-l pune
Lângă curatele-ţi visări, ce amintirea
Cu vrajă împleti-n cunune-
Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător,
Pe-ndepărtat meleag, stătu cândvas-adune.
Copilărescul basm şi-l pune
Lângă curatele-ţi visări, ce amintirea
Cu vrajă împleti-n cunune-
Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător,
Pe-ndepărtat meleag, stătu cândvas-adune.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
