Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV, născut la 6 noiembrie 1947, Alex Ştefănescu a fost redactor (începând din 1990) şi redactor -şef (în perioada 1995–2010) al revistei România literară.
Autor a mii de articole şi a 20 cărţi, dintre care a avut un mare ecou Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, apărută în 2005 (Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei). Volumele Jurnal secret, 2009 şi Bărbat adormit în fotoliu, 2010 s-au epuizat din librării şi au fost reeditate la cererea publicului.
Emisiunea Un metru cub de cultură difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, realizată pentru TVR Cultural, Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
În 2009 a publicat o carte despre două sute cincizeci de cărţi proaste, Cum te poţi rata ca scriitor. Tot în 2009 a început să realizeze şi o emisiune TV pe această temă, Tichia de mărgăritar. A urmat, între 2011-2013, emisiunea Iluminatul public, consacrată celor mai bune cărţi apărute
după 1989.
− Rare sunt cărţile din literatura română în care un scriitor să se dezvăluie atât de minunat ca dvs în „Convorbirile” cu Ioana Revnic, apărute anul acesta. Aţi mai spus-o, vă întreabă şi „Ziarul de duminică”, prin urmare alţi cititori, care e povestea acestei cărţi?
−Ioana Revnic citeşte ceea ce scriu încă de pe vremea când era elevă de liceu, ceea ce înseamnă de aproape douăzeci de ani. Pe atunci, nici nu ştiam că există. Am cunoscut-o abia în 2006, cu prilejul lansării cărţii mele, „Istoria literaturii române contemporane” la Oradea, unde ea era (şi este şi în prezent) profesoară la Şcoala Generală „Oltea Doamna”. Este impresionant, pentru un autor, să stea de vorbă cu un necunoscut care îi cunoaşte toate textele publicate vreodată. Şi i le înţelege, uneori mai bine decât el însuşi.
Ioana Revnic a fost cea care a avut iniţiativa realizării unei cărţi de convorbiri cu mine, iar eu am fost de acord imediat (nu cum s-a întâmplat când alţii – relativ numeroşi − mi-au făcut propuneri de acest gen). Ca realizator de emisiuni TV mă simt bine dacă am un interlocutor şi nu mă simt deloc bine dacă trebuie să mă adresez obiectivului rece al aparatului de filmat (în spatele căruia mai şi stă, câteodată, un operator care mestecă placid gumă de mestecat....). Ioana Revnic – competentă, generoasă, înzestrată cu perspicacitate şi cu o reală curiozitate intelectuală – e un bun interlocutor.
− Care e cartea vieţii dvs? Cumva „Istoria...”?
− Da, e cartea vieţii mele, dar şi cartea morţii mele, pentru că din cauza reacţiilor pe care le-a provocat m-am îmbolnăvit grav de inimă. Nu este vorba de inofensive observaţii critice, ci de un adevărat şuvoi de ură care s-a revărsat asupra mea. La început, mi-am păstrat umorul, dar până la urmă n-am mai rezistat psihic. Mi-am pierdut o parte dintre cei mai buni prieteni. S-au scris despre mine fraze de genul: „Păstrăm în casă o sticlă de şampanie pentru momentul fericit când vom afla că Alex. Ştefănescu a fost călcat de un tramvai.”; „Alex. Ştefănescu e născut nu din spermă, ci dintr-o picătură de diaree a tatălui lui care a fecundat-o pe mama lui.” Etc.
− Veţi reveni cu această Istorie a literaturii cu o ediţie nouă, adăugită? Dacă da, ce va fi nou în ea?
− Da, lucrez la a doua ediţie, revizuită, completată şi adusă la zi (nu se va mai referi numai la perioada 1941−2000, ca ediţia precedentă, ci la perioada 1941−2015). Am acasă un adevărat şantier (cărţi, fişe, fotografii, desene, CD-uri, DVD-uri, stick-uri). Noutăţile nu le divulg ca să nu declanşez, din nou, o agitaţie inutilă (inutilă pentru că nu m-ar influenţa în niciun fel; dar... m-ar obosi).
− De ce credeţi că Istoria a stârnit atâtea reacţii negative? Doar amărăciunea şi furia unora că nu se aflau nici măcar menţionaţi în cele 2.000 de pagini?
− Cartea are 1.200 de pagini format mare, echivalentul a 2.000 de pagini dactilografiate, de pe vremuri (4.000.000 de semne tipografice). Şi 1.500 de ilustraţii. Noua ediţie va cuprinde 1.500 de pagini format mare şi aproximativ 1.800 de ilustraţii. Reacţiile negative au venit din partea mai multor categorii de autori. Unii au fost revoltaţi că nu i-am prezentat deloc în Istorie (ceea ce era inevitabil: pe o hartă sunt menţionate lacurile, nu şi băltoacele de pe trotuare, şoselele, nu şi cărările din pădure). Alţii s-au supărat că i-am prezentat la adevărata lor dimensiune, modestă. Alţii, lăudaţi de mine în carte, mi-au reproşat că tot acolo i-am lăudat pe rivalii lor. În sfârşit, s-au înfuriat rău de tot cei care ar fi vrut să scrie ei Istoria... şi au o considerat o trădare faptul că m-am grăbit să o scriu eu.
− Toată viaţa aţi promovat sub forme diverse, tinerele condeie, îndemnându-i pe cei cu vână să continue, desfiinţându-i cu aplomb pe cei neînzestraţi. Mulţi confraţi au susţinut că vă pierdeţi vremea. Mai promovaţi tinerii?
− N-am încetat o clipă să urmăresc şi să susţin afirmarea unor tineri talentaţi. Am şi un blog creat special în acest scop: http://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.ro/ Dar mă simt tot mai obosit, nu din cauza muncii în sine de evaluare a textelor, ci din cauza insistenţei − dusă uneori până agresivitate – a unora dintre corespondenţii mei. Ei cred că se poate obţine succesul cu forţa.
− Ce-i lipseşte vieţii noastre literare?
− Îi lipsesc multe. În primul rând – măreţia. Mulţi scriitori suferă de o micime jalnică din cauza căreia şi operele lor sunt minore. În loc să se compare cu Shakespeare şi Thomas Mann, se compară între ei şi luptă pentru un loc pe un podium de carton. Mai lipseşte vocaţia admiraţiei. Succesul unui scriitor nu îi bucură pe ceilalţi scriitori, cum ar fi firesc. Şi este foarte greu să mergi în echilibru pe sârmă, la mare înălţime, când ştii că dintre privitorii de jos mulţi aşteaptă cu ardoare să cazi. Lipseşte, de asemenea, sentimentul responsabilităţii. Numeroşi autori sunt narcisişti şi rămân insensibili la suferinţa semenilor. Ca să nu mai vorbesc de faptul că scriitorilor români le este... ruşine să-şi iubească ţara (iar cei care totuşi şi-o iubesc sunt blamaţi). Ce nu lipseşte este talentul (am putea exporta talent), dar talentul în sine nu este suficient.
− Într-o ierarhie a criticilor literari, cam unde vă situaţi?
− Nu mi-e clar . Mulţi autori îmi scriu pe cărţile lor dedicaţii de genul: „Celui mai valoros critic literar de azi”, „Singurului critic literar în care am încredere” etc. Aceiaşi autori, dacă le comentez cărţile într-un mod care nu le convine, revin cu noi aprecieri asupra mea: „Acest Alex. Ştefănescu n-a înţeles nimic din literatură”, „Trebuia să se facă şofer de camion, nu critic literar”. Derutat de asemenea inconsecvenţe, nu mă pot situa într-o ierarhie. Dar pot răspunde printr-o glumă pe care am făcut-o mai demult: „Cel mai bun critic literar din România este Daniel Cristea-Enache... atunci când eu mă aflu în străinătate.”
− Aţi mai spus, demult, că, în calitate de critic literar, trebuie să citeşti o carte de cel puţin două ori: o dată din plăcere, a doua oară ca să înţelegi de ce ţi-a plăcut sau de ce nu ţi-a plăcut. Faceţi aşa chiar cu toate cărţile?
− Aşa făceam. În prezent am ajuns să comasez cele două lecturi în una singură. Citesc simultan, o carte, şi din plăcere, şi din obligaţie profesională. Mă mândresc cu faptul că am reuşit să-mi păstrez ceva din candoarea din adolescenţă. Sunt ca un ginecolog experimentat pe care încă îl mai emoţionează misterul feminin.
− În volumul de convorbiri pe care l-am amintit la început, spuneaţi că lucraţi la mai mult cărţi. Între ele, trei mi s-au părut grozave: „Definiţii critice” – dicţionar al scriitorilor români definiţi printr-o frază, „O mie de romane româneşti povestite de tatăl meu” – dicţionar de subiecte, după titlul romanului şi „Ce trebuie să ştie (şi nu ştie) un tânăr despre literatură” – un fel de manifest care cheamă la redescoperirea literaturii. Un titlu mai incitant ca altul. Când o să avem bucuria să le citim?
− Lucrez simultan la şase cărţi, una mai pasionantă decât alta. (Sper că vor fi pasionante şi pentru cititori.). Mai mult decât cele pe care le-aţi menţionat mă captivează o carte despre poezia lui Eminescu, Întoarcerea la text, la care lucrez exclusiv noaptea, cu ediţia anastatică a celor 15.000 de pagini de manuscrise (din lada lăsată de Eminescu lui Titu Maiorescu şi de acesta Academiei Române) lângă mine. Toate aceste şase cărţi vor apărea în cursul anului viitor (dacă între timp nu voi muri, spre bucuria adversarilor mei literari).
În afară de faptul că scriu cărţi, ţin şi conferinţe în diverse oraşe ale ţării, în faţa unor săli pline. Am (trebuie să mă laud) o mulţime de... admiratoare. Ca să dovedesc că această afirmaţie nu este o simplă fanfaronadă, vă pun la dispoziţie fotografii de la cele mai recente întâlniri ale mele cu publicul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
