- Cum te-ai recomanda în primul rând: ca editor sau calingvist?
Mă consider editor şi filolog până în ultima fibră a trupuluimeu, socot că acesta este harul cu care am fost dăruit şi pe carenu am dreptul să-l pierd. După standardele lumii acesteia, carecrede exclusiv în succes, măsurat în bani, titluri şi demnităţi,sunt un filolog ratat, care a preferat să lucreze timp de cinci anide zile la o pereche de dicţionare (român-spaniol şi spaniol-român)în loc să scrie sau să publice nu-ştiu-câte cărţi aducătoare defoloase. Sau să redacteze cu maximă exigenţă absolut toate textele(mă refer, evident, la textele altora) postate pe blogul pe care îlţin împreună cu Ovidiu Hurduzeu. Respectul faţă de un text, fie eltipărit într-o carte, într-o publicaţie periodică ori postat peinternet se dovedeşte prin grija ca acesta să fie, de pildă,ortografiat cu diacritice româneşti, să aibă semnele de punctuaţiecorect folosite, să nu aibă greşeli de gramatică ori de exprimare,să nu încalce logica şi, dacă se poate, să fie elegant şi cursiv.Aceasta este, după modul meu de a vedea lucrurile, principalasarcină a editorului-filolog. În cărţile pe care le scot ca editormă implic total, la fel de mult ca sau chiar mai mult decâtautorul, mă consider în egală măsură responsabil pentru calitateavolumului apărut. Un bun editor (înainte de 1989 i se spunea"redactor de carte", diferit de "lectorul" de la editurileliterare) este, dacă vreţi, naşul cărţii, în timp ce autorul estepărintele ei. Cărţi poate scrie foarte multă lume, răspundereapentru transformarea manuscrisului sau a fişierului "doc" în carteo are însă editorul, el este răspunzător moral (la aspectulmaterial nu vreau să mă refer, din păcate calitatea cărţii şisuccesul financiar par a nu se presupune reciproc) pentru reuşitasau nereuşita editorială. Iar editorii de calitate sunt foarterari… Sunt câţiva, pot fi număraţi pe degete.
- Care sunt succesele editoriale cu care te mândreşti cel maimult?
- Mă întrebi de succesele editoriale… Eu o să vorbesc, întermenii care mă reprezintă pe mine, despre cărţile în care am puscel mai mult suflet. Dar, înainte de asta, o să fac o parantezădespre imaturitatea industriei româneşti a cărţii, despreamatorismul editurilor româneşti, manifestat chiar la nivelulmarilor edituri, cu ştaif şi premii anuale la târgurile de carteautohtone. La o întâlnire, la Ministerul Educaţiei, în urmă cucâţiva ani, reprezentantul unei edituri mari (nu are rost să-i daunumele) propunea conducerii Ministerului ca editurilor "deapartament" să li se interzică să participe la licitaţiile demanuale şcolare. M-am ridicat şi m-am prezentat ca reprezentant alunei edituri de apartament care avea aproape tot atâtea titluri demanuale aprobate în urma evaluărilor de conţinut şi a licitaţiilorde preţ ca şi editura cu parteneri străini, cu cifre de afacerirespectabile care-l trimisese la întrunire pe individul acelapripăşit într-o editură după 1990 (era, dacă nu mă înşel, inginer).Atitudinea asta spune mult despre mentalitatea noastră. Am fostobişnuiţi să gândim în termeni cantitativi, să apreciem mărimeaproducătorului şi nu calitatea produsului. În toată lumea desprecare acum se crede că este supusă inexorabil globalizării existăfirme mari sau foarte mari (câteva) şi multe, foarte multe firmemici, care sunt motorul economiei, inovatoare şi flexibile. Înţările cu o industrie a cărţii matură o editură cum este Logosproduce cartea în serie mică, iar edituri specializate în tirajelemari, cu servicii şi strategii de marketing, preiau titlurile cupotenţial de succes comercial, răsplătind la valoarea cuvenităinvestiţia de muncă, de inteligenţă şi de pricepere a editurii micişi transformând un produs de serie mică în produs de serie mare.Toată lumea are de câştigat, toată lumea are un loc sub soare. Nuşi la noi…
- Să reformulez, atunci: care este cartea la care ţii cel maimult?
- Cartea la care ţin cel mai mult este Dicţionarul de cuvinterecente (DCR). Am să zăbovesc puţin asupra lui şi, mai ales,asupra autoarei lui, doamna Florica Dimitrescu. Cei ce nu ştiu săpreţuiască o carte adevărată pentru că nu li s-a explicat ce seascunde în spatele unei cărţi vor putea învăţa, nădăjduiesc, careeste deosebirea dintre a construi o instituţie culturală şi atraduce în grabă titluri culese de prin topurile occidentalealcătuite de librari în funcţie de vânzări şi aruncate pe piaţaautohtonă.
Doamna Florica Dimitrescu a fost profesor de istoria limbiiromâne la Universitatea din Bucureşti până pe la mijlocul anilor'80, când a fost scoasă cu forţa la pensie (soţul dânsei,profesorul Alexandru Niculescu, şi fiul lor, Adrian, erau, amândoi,"rămaşi" în Franţa, unde avuseseră neobrăzarea de a cere azilpolitic). S-a ocupat de textele vechi româneşti (a elaboratprincipiile de editare a textelor vechi româneşti, a editatTetraevangheliarul lui Coresi din 1561 şi a coordonat ediţia Palieide la Orăştie) şi, lucru mai rar printre lingvişti, care suntspecializaţi fie în istoria limbii, fie în limba actuală, s-aocupat şi de sincronia limbii, studiindu-i în special lexicul."Doamna", cum îi spunem, scurt şi cuprinzător, câţiva prieteni maitineri, pentru a-i evidenţia calitatea umană, nu are stare, nuconcepe să piardă vremea. După ce a născut şi trebuia să-l scoatăzilnic la plimbare pe Adrian, s-a gândit să nu irosească timpulpetrecut pe vreo bancă în timp ce micuţul dormea, aşa că a începutsă despoaie ziarele (oricum le citea, vrea să fie tot timpulinformată despre mersul lumii) în căutare de cuvinte noi. Deatunci, din 1960, scoate zilnic cuvinte pentru "Dicţionarul deCuvinte Recente", a cărui primă ediţie a apărut în 1982. DCR este olucrare unică - nu numai pentru că surprinde cuvinte noi, încontexte care de multe ori ţin loc şi de definiţie, şi de indicaţieetimologică, pe măsură ce apar şi se impun în limbă, dar leconstruieşte şi o mică fişă bibliografică, indicând dicţionarele(româneşti, străine) sau lucrările de specialitate care s-au ocupatde ele. Sintagma "cuvinte recente", pe care multă lume nu oînţelege, socotind-o un sinonim pentru neologisme, nu a fost aleasăla întâmplare (OSIM-ul, condus şi populat de funcţionari cumânecuţe, a refuzat în urmă cu câţiva ani înregistrarea mărcii"Dicţionar de Cuvinte Recente", nepricepând că nu este vorba de osimplă alăturare de cuvinte care indică un domeniu, precum"Dicţionar român-francez", ci de un concept nou…). Sub numele deneologisme, în română sunt etichetate vocabule care au apărut dupămijlocul secolului al XIX-lea, pe când cuvintele recente sunt celede după 1960 (sau, mă rog, consemnate după 1960). La prima ediţie aDCR, aşadar, Doamna avea în spate mai bine de 20 de ani de scoszilnic de fişe, de triere şi de ordonare a lor, de trimis ladactilografiat, de colaţionat după dactilografă, de umblat prindicţionare şi reviste de specialitate pentru a vâna atestări înlucrări de specialitate. Ar fi fost suficient pentru a umple oviaţă profesională. Dicţionarul a apărut, editura care l-a scosşi-a făcut din el un titlu de onoare (redactorul de carte era, ce-idrept, un om de ispravă), iar drepturile de autor… nu au acoperitnici banii plătiţi, în cei douăzeci şi doi de ani de scos fişe,dactilografelor şi pe abonamentele la ziarele şi revisteleconsultate. Trebuie spus că o vină pentru meschinăria sumei opoartă şi fostul director al Editurii (fie-i ţărâna uşoară!), cares-a răzbunat în felul acesta (şi a ţinut să se ştie) pentru căodrasla lui luase notă mică la un examen cu Doamna. Soartadicţionarului a fost pecetluită de proscrierea şi, apoi, deplecarea din ţară a Doamnei. Până în 1990 nu s-a mai vorbit despreel decât la "Radio Europa Liberă" - "plecaţii", "fugiţii" nutrebuia să fie pomeniţi nici măcar în lucrările despecialitate.
Următoarea ediţie a apărut în 1997, la Editura Logos. Doamnacontinuase să scoată, în exilul francez, fişe din ziarele româneşti(atâtea câte ajungeau acolo), iar în ţară Coman Lupu, actualulprofesor de la Facultatea de filologie din Bucureşti, tăia cufoarfeca din ziare pasaje cu cuvinte noi, stârnind mânia (iuteauto-reprimată) a soţiei sale, care nu mai citise de ani şi ani unziar neciopârţit…
Acum pregătim a treia ediţie. Am sperat, ca nişte nătângi cesuntem, în toţi anii dintre 1997 şi 2011, că autorităţile academice(ocupate cu lucruri serioase, precum aprobarea re-, şi re-, şi re-,şi re-editării DEX-ului, lucrare alcătuită din bani publici, de uninstitut din subordinea Academiei, fie ea şi a "RepubliciiSocialiste România", de către o editură particulară) şibirocratic-ştiinţifice (precum Fondul Cultural saunu-ştiu-care-instituţie de coordonare şi acreditare ştiinţifică)îşi vor schimba opinia despre importanţa culturală şi ştiinţifică aunui asemenea monument de cultură, căruia în ţări care nu şi-aupierdut chiar de tot minţile i se dedică institutespecializate.
În pofida indiferenţei generale (nu întotdeauna nevinovate) s-alucrat, zilnic, la DCR, în credinţa în Dumnezeu… Într-o ţară încare de douăzeci de ani se toacă bani pentru proiecte nefinalizateşi de multe ori nici măcar începute se pot, iată, naşte monumenteculturale. Eterna şi fascinanta Românie…
Şi nu este singurul caz de criminală nepăsare. Pe la jumătateaanilor '60, pe când eu treceam de la pantaloni scurţi la pantalonilungi de pionier, Doamna a iniţiat realizarea unui Dicţionar allimbii secolului al XVI-lea, care să consemneze prima atestarescrisă a unor cuvinte. A stabilit normele de redactare şi aalcătuit colectivul de cercetători cunoscători ai limbii vechi.Timp de zece ani, zeci de cercetători au scos fişe şi le-auclasificat alfabetic. Pe când averea ştiinţifică şi culturalărezultată îşi aştepta, răbdătoare, rândul, într-un dulap de metal,ca să fie exploatată de Editura Academiei, un incendiu a mistuitcei aproape o mie de ani, cumulaţi, de muncă... "Forurile" nu aumai aprobat reluarea Dicţionarului... Ce volum "de succes" (printrespecialişti) ar fi ieşit…
Partea a doua a acestui interviu va apărea săptamânaviitoare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
