• Leu / EUR4.8922
  • Leu / GBP5.5612
  • Leu / USD4.4928
Ziarul de Duminică

Alexandru Orăscu, arhitectul Universităţii din Bucureşti (I)/ de Emanuel Bădescu

Alexandru Orăscu, arhitectul Universităţii din Bucureşti (I)/ de Emanuel Bădescu

GALERIE FOTO

Autor: Emanuel Badescu

02.05.2013, 23:52 1933

La poalele dealului pe care străjuia, roasă de vreme, dar falnică, Mânăstirea Mihai-Vodă, nu departe de capătul podului peste Dâmboviţa de la Gorgani, serdarul Hristea Orăscu îsi ridicase casă mândră, de cărămidă, cum nu se aflau multe în Bucureştii în­ceputului de secol XIX. Acolo s-a născut la 30 iulie 1817 Alexandru Orăscu, primul mare arhitect român. Vecinătatea mănăstirii, a Curţii Domneşti înălţate de lumina­tul Domn Alexandru Ipsilanti, arsă cu 5 ani în urmă, în noaptea de 21/22 decembrie 1812, cu toată averea lui loan Vodă Caragea, prezenţa palatelor Ghika, Dudescu şi Brâncoveanu, a numeroase biserici şi schituri de multe ori seculare, precum şi puzderia de căsuţe de paiantă acoperite cu stuf sau şindrilă, urâte şi construite la întâmplare, i-au umplut, fiecare în parte, copilăria. Înclinaţiile naturale ale micului Ale­xandru trebuie să fi remarcat contrastele, dar până la formarea unul gust artistic vor trece peste două decenii, petrecute pe băncile şcolii sau acasă, între exerciţii de geometrie şi descifrarea, la pian, a unor partituri clasice, sub supravegherea mamei, a blândei doamne Elena Orăscu.

Între anii 1823 şi 1828, copilul a învaţat sa buchisească cu dascălul ma­halalei, dar când să fie înscris la Sfântul Sava, în 1828, a izbucnit răz­boiul ruso-turc, dublat de o cumplită epidemia da ciumă. Familia s-a mutat pentru 3 ani lângă Valea Călugărească. În aceste condiţii vitrege pentru continuitatea studiului, Alexandru Orăscu a avut de partea sa şansa: „o în­tâmplare fericită” îl apropie de familie pe tânărul profesor da retorică de la Sf. Sava, Simion Marcovici. Acesta i-a împrumutat cărţile necesare şi, cum manualele erau redactate în franceză, profesorul s-a oferit să-l iniţie­ze în limba lui Voltaire. Cunoştinţele acumulate într-o perioadă de va­canţă pentru majoritatea şcolarilor din voievodat, deşi era o vacanţă impusă de împrejurări, vor fi fructificate la maximum. Înscris în clasa întâi „umanitară” la Colegiul „Sf. Sava" - care între 10 septembrie - 1 decembrie 1831 a funcţionat în aripa nordică a Hanului Şerban - Vodă, la etaj, în 12 odăi, revenind apoi în clădirea fostei mănăstiri, - elevul Orăscu s-a distins da la bun început printre cei mai merituoşi, obţinând la sfârşitul cursurilor calificativul „primum cum eminenţia”. Anul şco­lar următor, deschis la 15 octombrie 1832 de generalul rus Pavel Kiseleff, „preşedintele guberniilor Valahia şi Moldova”, i-a oferit prilejul întâlnirii cu picto­rul Carol Wallenstein, recent numit profesor de „desen linear, aerian şi perspectivă”. A fost întâlnirea care i-a decis cariera.

Remarcându-i aptitudinile, profesorul i-a explicat legile perspectivei, armonizarea detaliilor, comentând lucrările lui Vitruviu, schiţele lui Raphael, stilurile arhitectonice. Tot Carol Wallenstein l-a îndrumat şi către studiul geometriei, considerată a fi bagheta fermecată ce înde­plineşte poruncile imaginaţiei şi îmblânzeşte  capriciile talentului. Intuia oare viitorul elevului său? Dacă n-ar fi fost la mij­loc voinţa învăţăcelului şi clasa ridicată a profesorilor, aceşti factori obligatorii pentru orice început de drum, intuiţia lui Wallenstein ar fi rămas la nivelul speranţei utopice. Din fericire, la Colegiul Sf. Sava preda în acea vreme o pleiadă istorică: Eufrosin Poteca - filosofia, Petrache Poenaru - matematica, Simion Marcovici - retorica, Dimitrie Pavel - geometria, Florian Aaron, strămutat de la Şcoala lui Dinicu Golescu, is­toria şi alţii. Cât priveşte silinţa elevului, aceasta se poate deduce din efortul depus pentru a trece, în urma unor examene, direct în clasa a şasea! Alexandru Orăscu îi avea acum colegi de performanţă pe Ion Ghika şi Ion Florescu, viitori prim-miniştri şi prieteni apropiaţi. Împreună au trecut strălucit şi examenul de admitere, fiecare obţinând din partea Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghika câte o cupă din cristal de Boemia cu efigia sa. Aceleaşi succese au continuat şi în cele trei clase de învă­ţământ corespunzătoare cursului superior al liceului. În paralel, elevul Orăscu urmează şi cursurile speciale de matematici aplicate, introduse în 1835  şi care semnificau practic primul pas făcut către crearea unei facultăţi tehnico-ştiinţifice. Din programa şcolară, datorită penuriei de profe­sori, lipsea tocmai cursul de arhitectură. Noţiunile de bază erau, totuşi, cuprinse în ultimul an al cursului de matematică aplicată, o decizie salutară, dar cu totul insuficientă pentru o carieră serioasă de arhitect. Începutul fusese, însă, făcut. La recomandarea lui Petrache Poenaru, în iunie 1837 Alexandru Orăscu a fost numit „ajutor de arhitecton al Bucu­reştilor”, funcţie de mare răspundere într-un moment - cel regulamentar - deloc propice pentru o iniţiativă oricât de măruntă. Boierii mai în vârs­tă erau încă tributari vechiului model de construcţie, adus din locurile de baştină, dar odraslele lor tân­jeau după arhitectura măreaţă, dar înzorzonată, a Vienei sau a Parisului, în vreme ce ocupanţii ruşi voiau ca prin construcţii în stil neoclasic să confere Bucureştilor aerul unui sobru oraş rusesc.

Lupta nu se dădea numai între vechi şi nou, avea şi un pronunţat caracter politic. Este lesne de imaginat dilema lui Orăscu, abia ieşit pe porţile şcolii. A ales varianta neimplicării, singura înţe­leaptă. În compensaţie şi, desigur, în funcţie de posibilităţi, a depus o intensă activitate pe tărâm edilitar. În perioada 1837-1841 în Bucureşti s-au deschis numeroase uliţe, s-au pavat şi nivelat străzile centrale, s-au aliniat clădiri acolo unde a fost posibil. Aceste lucrări, altfel de bună calitate, n-au schimbat totuşi chipul oraşului, ce arăta împrejurul vechiului centru – oraşul propriu-zis - mai degrabă cu un sat imens, punctat ici şi colo de câteva construcţii mai răsărite, numite - impropriu – palate.

Numărul redus de arhitecţi autohtoni, acum, când se simţea o adiere europeană, au forţat Eforia Şcoalelor să reconsidere ideea înfiinţării catedrei de arhitectură la Colegiul Sf. Sava. În primăvara anului 1840, arhitectul Capitalei, Heinrich Feiser, l-a recomandat pe tânărul coleg Alexandru Orăscu pentru bursa acordată de sus-numita Eforie spre a urma arhitectura în străinătate. „Acest tânăr - se spune în raport - cu sentimente de deplin patriotism, căutând totdeauna a aduce un folos obştii prin învăţătura sa, a cugetat totdeauna de a se putea desăvârşi şi la ştiinţele arhitectoniei... Hotărându-se înfiinţarea unei catedre în şcoala naţională, nu mă îndoiesc nicicum că va isbuti, având toate ştiinţele pregătitoare şi îndestulă practică". Întrucât majoritatea arhitecţilor străini proveneau din spaţiul germanofon sau studiaseră în universităţile germane, Eforia Şcoalelor a ales pentru Orăscu Berlinul, capitala Prusiei fiind şi un renumit centru universitar.    

Înainte de plecare, fixată pentru sfârşitul lunii august 1841, Ale­xandru Orăscu a obţinut diploma de inginer hotarnic, necesară pentru înscrierea la Academia de Arhitectură din Berlin, iar la 1 iunie 1841 s-a căsătorit cu Elena Marcovici, fiica fostului său profesor da retorică de la Sf. Sava. Apoi, când a sosit timpul sorocit pornirii în călătorie, tânărul inginer hotarnic şi-a luat rămas bun de la familie şi a urcat în poştalion, spre Braşov. În burgul medieval de la poalele Tâmpei, a stat aproape o săptămână în carantină, prilej pentru a asculta opusuri de Bach la Biserica Neagră. De acolo şi-a continuat drumul cu diligenţa prin Cluj, Pesta, Bratislava, Dresdar coborând la Berlin într-o frumoasă după-amiază de septembrie. Primul său contact cu mediul universitar german, caracterizat în general prin seriozitate şi spirit metodic, a plăcut studentului român. Regăsea în arhitectura multora din edificiile oraşului elementele caracteristice ale stilului neoclasic, introdus sporadic şi la Bucureşti. Armonia severă a proporţiilor, deşi vorbea mai mult raţiunea decât fantezia, îl incita la contemplaţie. Putea fi însă altoit produsul spiritului teutonic pe milenarul trunchi latin de acasă, părăginit dar nu primitiv, desfrunzit dar încă viu şi aşteptând o reînviere cel puţin spectaculoa­să? Răspunsul se afla dinaintea lui în tomurile monumentale ale ştiinţei, ascuns privirii neiniţiate.

Timpul petrecut la Berlin a fost împărţit între studiu şi „observarea oraşului”, cum îi plăcea să spună. A aşezat sub microscopul curiozităţii teatrele, palatele, muzeele, podu­rile, bulevardele şi aleile pentru a depista acele elemente care, importate, ar fi fost acceptate acasă, cu toate că problema gustului artistic era pe atunci  surclasată de posibilităţile financiare. În vacanţă a vizi­tat Copenhaga şi Sankt Petersburg, „două oraşe germane”, deşi unul era capitala Danemarcei, iar celălalt a Rusiei. Văzuse deja o faţă a chipu­lui vest european, cea nordică, totuşi prea sobră pentru Bucureşti. O decizie a Eforiei Şcoalelor, fericită pentru lămurirea aspectului sudic al Eu­ropei Occidentale, l-a obligat pe Orăscu să-şi continue studiile la München. Capitala Regatului Bavaria, ca de altfel tot sudul german, fiind tutelată de spiritul catolic, se găsea la confluenţa dintre ordinea şi rigoarea nativă a germanilor cu fantezia şi somptuozitatea de dincolo de Alpi. În deceniile primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, îndeosebi după războaiele napoleoniene, suveranii Bavariei patronaseră o amplă mişcare artistico-ştiinţifică al cărei scop, nemărturisit verbal, însă dezvăluit de rezultate şi de aria lor geografică, consta în contracararea influenţei franceze până la substituirea acesteia cu influenţa germană. Era o direcţie reprezentată strălucit de Viena şi Dresda, a căror înrâurire se adresa precumpănitor sud-estului european, Münchenul având sarcina de a eclata spre Vest. Câteva decenii au fost suficiente pentru ca Parisul să descopere la poalele Alpilor un concurent serios, viitoarea citadelă a academismului. Se poate vorbi, aşadar, de un discret şi foarte metodic imperialism cultural german, susţinut la acelaşi nivel de ambele ramuri, catolică şi protestantă. De acest fenomen, Alexandru Orăscu îşi va aminti trei decenii mai târziu, într-o şedinţă a Senatului. Revenind la anii petrecuţi la München, determinanţi pentru viitoarea lui carieră didactică şi de arhitect respectabil, impresionează efortul de a verifica „la faţa locului” cele însuşite în mod teoretic. A vizitat Roma, unde a admirat cele trei izvoare ale arhitecturii Renaşterii: Colosseum-ul, Tabulariul şi Pantheonul lui Agrippa. A studiat viziunea edilitară a lui Domenico Fontana, îndrăzneaţă şi copleşitoare prin amploare, s-a interesat de creaţiile lui Michelangelo, Borromini şi Bernini, a avut cuvinte de laudă pentru Giuseppe Valadie.

Întors la München, Orăscu a devenit liderul unui mic grup de români aflaţi la studii, în care distingem pe Gheorghe Panaitescu-Bardasare, fondatorul Pinacotecii Naţionale din Iaşi şi pe Alexandru Asachi, fiul prinţului Dimitrie Moruzi, adoptat de Gheorghe Asachi. La 20 martie 1847 a obţinut diploma de arhitect. Trecuseră cinci ani şi jumătate de când nu îşi văzuse familia. Ar fi vrut să se reîntoarcă la Bucureşti, dar o telegramă din partea Eforiei Şcoalelor îl anunţa că „la cererea instituţiei noastre, bursierul Orăscu a fost înscris la în penultimul an al Universităţii din Munchen cu scopul frecventării cursului de geometrie descriptivă, disciplină ce urma să o predea la Colegiul din Bucureşti”. Însemna încă un an printre străini, departe de cei dragi. A cântărit o săptămână situaţia. A cedat tentaţiei reîntoarcerii la mijlocul lunii martie 1847 când, răspunzând dorinţei fostului coleg de colegiu Nicolae Bălcescu, a plecat la Viena, de unde a luat vaporul spre ţară. Scopul: să facă revoluţie acasă!

Primele zile petrecute în Bucureşti, de pe la mijlocul lunii august - în 39 septembrie, după ce a răspuns convingător interpelării Eforiei, fiind numit în 30 septembrie profesor la Colegiul Sf. Sava - i-au permis să-şi formeze o opinie despre cursul evenimentelor. Simţea o linişte apăsătoare, care a durat până în primăvara anului următor, când Occidentul a fost zguduit de revoluţia liberală. Logic, urma exportul acesteia şi în Est, vizat fiind Imperiul Rus, considerat cel mai retrograd. Nefiind mason, căci nu studiase în Franţa, iar Bălcescu părea că îi vorbeşte într-o limbă necunoscută. Lui Orăscu nu-i era prea clară misiunea ce avea de îndeplinit, însă era entuziasmat de valul revoluţionar. Cu câteva zile înainte, în primele zile ale lunii iunie 1848, fuseseră lipite pe străzile centrale afişe în care se cereau abolirea privilegiilor boiereşti statutate de Regulamentul Organic, formarea gărzilor civice şi libertatea presei. Era de neconceput să stea deoparte. Majoritatea foştilor colegi de la Sf. Sava, întorşi de la studii din străinătate, se aflau în primele rânduri, pe faţă, dar, mai ales în secret.

Între timp a primit ordin de la Eforie să se prezinte la Colegiu pentru a preda geometria: nu i-a dat curs. Intrase de bunăvoie într-un joc care nu privea doar problemele de ordin social. Cea mai captivantă din şiragul de îndatoriri transmise de emisarii lui Giuseppe Mazzini şi care trebuia neapărat rezolvată era „trezirea conştiinţei naţionale”. Alexandru Orăscu şi-a propus să activeze în această direcţie şi în primele zile ale lunii iulie a fost numit de guvern comisar al propagandei. Avea şi sarcini care intrau în atribuţiile „poliţiei secrete”, instrucţiunile venite de la Bălcescu indicau limpede aceste „sarcini de taină”, de care, se pare, s-a achitat mai mult decât onorabil. Ca o recompensă, în ziua de 14 iulie Nicolae Golescu, ministrul de interne, l-a numit prin decret în postul de „Arhitect  al Capitalei” în locul lui Xavier Villacrosse, cel care regizase până atunci manifestaţiile de la Filaret.

Până la intervenţia străină care a înăbuşit revoluţia paşoptistă, s-a aflat permanent în centrul acţiunilor de înnoire social-politică. Cea mai importantă misiune din această perioadă a fost pregătirea festivităţilor de primire a lui Suleyman Paşa. Locotenenţa Domnească sperând să-l câştige de partea sa pe înaltul dregător otoman, hotărâse să-i facă acestuia o primire fastuoasă, menită să-i dovedească faptul că revoluţia nu era îndreptată împotriva suzeranităţii Înaltei Porţi. Orăscu a decorat şi sala Bossel unde, în seara zilei de 10 august, s-a desfăşurat un mare bal popular organizat în onoarea lui Suleyman Paşa şi s-a îngrijit de iluminarea grădinii de lângă Biserica Mavrogheni, pentru „o sorea” prin care notabilităţile oraşului îi arătau cinstire ilustrului oaspete. Acţiunea era conjugată cu misiunea tatălui său, care, în calitate de executor al Curţii Administrative, organizase cortegiul care îl însoţea pe paşă.

Din nefericire, soarta revoluţiei nu a depins de impresia produsă asupra demnitarului otoman, câştigat de revoluţionari, ci de voinţa Ţarului. În Bucureşti şi-a făcut apariţia oastea de la Dunăre, condusă de Fuad Paşa, care a înăbuşit revoluţia fără dificultăţi, lupta din Dealul Spirii cu pompierii fiind în fapt o eroare de comandă.

La puţine zile a pătruns în oraş şi armata rusă, care a trecut imediat la arestări şi deportări. Ajutat de Omer Paşa, Orăscu a fost eliberat din detenţie şi s-a retras la Vălenii de Munte, de unde a trecut în Ardeal. Va peregrina aproape un an prin Europa Centrală, cu paşaport fals şi trăind de azi pe mâine. L-a întâlnit pe Bălcescu în Elveţia şi, împreună, vor sosi la Paris sperând în zile mai bune. Era în noiembrie 1849 când s-a petrecut un miracol: pe Tron a urcat Barbu Ştirbey, un vechi prieten de familie. Noul Domn l-a numit pe Hristea Orăscu în funcţia de maestru de ceremonii, iar pe Simion Marcovici şef al Eforiei Şcoalelor. La Paris, Alexandru Orăscu aştepta înfrigurat scrisoarea de iertare a Domnului şi rechemarea în Ţară. Nu a aşteptat prea mult. Pentru a nu-l supăra pe consulul rus, atât de vigilent când era vorba de revoluţionari, Barbu Ştirbey l-a numit pe Orăscu în aprilie 1850 „Arhitectul Craiovei”, îndepărtându-l de Bucureşti până se vor limpezi apele. La momentul oportun, printr-o manevră savantă, Vodă a creat catedra de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava, mai vechiul proiect  al Eforiei Şcoalelor. Cum Orăscu era unicul specialist din ţară, numirea sa prin decret domnesc a trebuit să fie agreată şi de ruşi. Această catedră a stat la temelia înfiinţării Facultăţii de inginerie civilă, în cadrul căreia el va preda, în anii doi şi trei, şi noţiuni de arhitectură.

Deschiderea cursurilor a avut loc în toamna anului 1851 în localul fostei Şcoli Greceşti din curtea Bisericii Măgureanu, clădirea colegiului fiind ocupată de Ministerul Dreptăţii. Revenea în învăţământ după o absenţă de 15 ani.. La începutul lunii septembrie 1855 Vodă Ştirbey l-a numit profesor de arhitectură şi de construcţia şoselelor la nou înfiinţata Şcoală de Ofiţeri din capul uliţei Izvor.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.8922
Diferență: 0,131
Ieri: 4.8858
Azi: 4.4928
Diferență: 0,279
Ieri: 4.4803
Azi: 5.5612
Diferență: 0,1657
Ieri: 5.5520
Azi: 4.8793
Diferență: 0,0123
Ieri: 4.8787