Dar, dincolo de clisee, liderii comunisti damboviteni au fost influentati in special de informatia primita de la fata locului. In aceasta privinta, ei avut la dispozitie mai multe categorii de surse, intre care pot fi distinse sursele romanesti oficiale, sursele romanesti neoficiale, sursele externe oficiale si, in sfarsit, cele externe neoficiale.
Primele date autorizate despre evenimentele din tara vecina au fost furnizate de ambasadorul roman la Budapesta, Ion Popescu-Puturi. Dej a tinut sa trimita insa si propriii sai missi dominici, pe Aurel Malnasan (ministrul adjunct de externe) si pe Valter Roman.
Dupa cum am vazut anterior, autorii maghiari apreciaza la unison ca rapoartele elaborate de romani sunt partinitoare.
Profesionalismul ambasadorului Ion Popescu-Puturi nu poate fi totusi desfiintat pur si simplu, fara argumente. Corneliu Manescu, succesorul lui Popescu-Puturi la Budapesta, a reliefat ca Ministerul Afacerilor Externe acorda o atentie speciala Ungariei si isi selecta cu atentie reprezentantii:
“Subliniez ca postul de ambasador roman la Budapesta a fost si este unul foarte complex. Acolo nu au fost si nu pot fi trimisi oameni la intamplare. Inaintea mea fusese ambasador la Budapesta Ion Popescu-Puturi. Unul dintre putinii intelectuali ce fusesera ilegalisti. Un om ce detinuse anumite functii in structurile organizatorice ale partidului in ilegalitate si avea, prin urmare, legaturi cu fosti cominternisti din lumea intreaga. Puturi a jucat un rol important in evenimentele din 1956, in raporturile dintre conducerile partidelor comuniste din Ungaria si U.R.S.S. si in relatiile acelui moment dintre Romania, Iugoslavia, Germania de Est.”
Dar sa vedem, concret, ce contineau controversatele note elaborate de ambasada romana. In general, Popescu-Puturi a trimis Bucurestiului “stiri” succinte despre evolutiile de la Budapesta, evitand sa le comenteze sau sa adauge pareri proprii. Rar insa, este adevarat, diplomatul roman a depasit acest cadru si si-a permis luxul de a introduce unele aprecieri personale.
De pilda, intr-o telegrama transmisa la 27 octombrie 1956, Popescu-Puturi, dupa ce relateaza noutatile, remarcand caracterul antisovietic si anticomunist pe care il capatase revolta, descrie si arborarea exuberanta a drapelelor din care fusese decupata stema, care fusese inlocuita cu cea din epoca lui Kossuth.
Ultimul pasaj contine “impresii”: “Face impresia (subl. n.) ca organizatorii rebeliunii intentioneaza sa (creeze) impresia ca populatia nu se linisteste pana nu se retrag trupele sovietice si considera ca au realizat pana acum numai etape in calea spre iredentism. Actuala conducere de partid si de stat lasa impresia in opinia publica ca toate schimbarile politice care se succed in aceste zile se fac sub presiunea tirului de artilerie si mitraliere. In atmosfera pluteste pericolul unor manifestari sovine antiromanesti”. Dupa cum se poate lesne observa din repetitia cuvantului “impresie”, Popescu-Puturi a tinut sa se asigure ca va fi exact inteles, separand faptele de senzatii. Si ultima propozitie este atent cantarita, avand rolul de a pune in garda, nu de a face prognoze. Dej nu s-a bizuit doar pe Popescu-Puturi. Sub acoperirea unei misiuni a Crucii Rosii Romane, Roman si Malnasan au insotit un transport de medicamente si alimente destinat autoritatilor maghiare. Dar adevarata sarcina a celor doi era alta. La sedinta Plenara a C.C. al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964, Roman a recunoscut cat se poate de clar acest lucru: “(...) Partidul nostru stie foarte precis ce s-a intamplat la Budapesta; pentru ca a avut grija sa stie ce se intampla acolo; tara vecina, trebuie sa stim ce se intampla”. La randul sau, Dej a intarit si completat spusele lui Roman, precizand ca acesta “a fost trimis special acolo la Budapesta in timpul evenimentelor”.
Roman si Malnasan au ajuns la Budapesta la 30 octombrie. La ora 22.30, Malnasan trimitea deja la Bucuresti prima sa telegrama cifrata. Intre altele, el tinea sa informeze ca “spiritul nationalist este mai puternic decat ne-am inchipuit” si adauga ca maghiarii cu care a discutat asteptau ca revolta sa se extinda si in R.P.R.
Dar, dincolo de aceste telegrame, impactul cel mai puternic asupra comunistilor romani l-a avut, probabil, relatarea pe care cei doi “vizitatori” au facut-o la 2 noiembrie in fata membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R.
Ambii au avut contacte cu politicieni maghiari si ambii au fost frapati de aducerea in discutie a Ardealului. Malnasan le-a raportat comunistilor romani despre dialogul lui cu veteranul moscovit Zolt‡n Vas. Acesta l-a avertizat in privinta unor manifestari antiromanesti: “Spunea ca lumea la ei ne uraste, asa spunea el, ca deja s-a lansat lozinca
In timpul conversatiei, Vas a devenit tot mai obosit si confuz, crezand uneori ca vorbeste cu un tovaras iugoslav, ceea ce il dezinhiba sa laude politica Belgradului fata de minoritati si s-o blameze pe cea a Bucurestiului. Dar si cand era constient ca interlocutorul e roman, Vas nu se ferea sa critice autonomia fictiva care, in opinia sa, fusese acordata maghiarilor din Romania. Din acest motiv, considera el, ungurii se orientau spre Budapesta.
La randul sau, Roman a descris in termeni apropiati intalnirea cu Janos Kadar, care i-a spus, direct si socant: “Dati autonomie Ardealului”.
Pe langa aceste surse oficiale (intelegand prin aceasta persoane mandatate sa culeaga date din Ungaria), Dej si echipa lui au avut la dispozitie marturiile unor oameni care au fost prinsi accidental in valtoarea evenimentelor. Un astfel de caz este cel al presedintelui Uniunii Scriitorilor din Romania, Mihai Beniuc, aflat in vacanta in Ungaria, la invitatia confratilor maghiari. Revenit in tara, Beniuc a fost convocat, la 5 noiembrie, de conducerea Partidului, pentru a prezenta intamplarile la care a asistat.
Si Beniuc a putut sa constate ca, pentru maghiari, pierderea Transilvaniei ramanea inca o rana deschisa.
La 22 octombrie, cu o zi inainte de izbucnirea revolutiei, scriitorul roman s-a intalnit cu un coleg maghiar, Kiro Istvan, un comunist “stalinist-racosist”, dupa cum il caracterizeaza Beniuc. Kiro Istvan fusese de curand indepartat din functia de redactor-sef al revistei Gilorty si capatase un aer pesimist. Se lamenta ca Ungaria era in pragul unui razboi civil. In opinia sa, intelectualitatea, scriitorii erau vinovati pentru aceasta imprejurare, jucand un rol “nefast”, dupa cum i-a marturisit lui Beniuc. Istvan deplangea si actiunile tineretului, “foarte pornit si agitat”. O parte a studentilor tocmai se retrasesera din Uniunea Tineretului Maghiar si formasera o Uniune distincta.
Cand Beniuc a incercat sa-l consoleze, spunandu-i ca exagereaza, Istvan a replicat cu un avertisment:
“(...) Sentimentul meu este ca ne gasim in preajma unei cotituri pe care vrea s-o faca poporul maghiar. La baza acesteia exista, fara indoiala, sentimente puternice reactionare. Intre altele, tin sa te previn ca in capul lor clocesc si sentimente de restauratie precise in legatura cu Transilvania, pe care nu era sa ti-o spun, probabil ca lucrurile acestea nu se vor exprima nicaieri in mod deschis, dar eu ti-o pot marturisi ca asa este, ca aceste sentimente exista la toti. De altfel, partidul nostru a avut multe greutati ca a trebuit dupa razboi ca poporul sa fie lamurit ca este bine ca Ardealul sa-l ia romanii, ceea ce nu a crezut nimeni”.
Pe parcursul discutiei, Istvan a revenit asupra chestiunii Transilvaniei, ceea ce l-a determinat pe Beniuc sa-i raspunda ironic si ferm ca “este o problema care cred ca este bine sa fie tratata cu granicerii romani”.
In privinta surselor externe, principala voce o reprezenta Moscova. Pentru Kremlin nu era nici un dubiu ca la Budapesta se desfasura o contrarevolutie inspirata de elemente nationaliste si fasciste.
In aceasta perioada, comunistii romani au monitorizat atent si presa occidentala, traducand ideologic orice articol care saluta si sustinea cauza maghiara drept o dovada a implicarii imperialistilor. De pilda, intr-o telegrama din 28 octombrie 1956 a C.C. al P.M.R. adresata Comitetului regional Cluj se mentiona ca “ziarul New York Times isi exprima admiratia fata de aventurierii fascisti si le propune sa
Prin urmare, inainte ca el insusi sa mearga la Budapesta, Dej avea toate motivele sa creada ca in Ungaria se desfasura o “contrarevolutie”, eventual sprijinita de capitalisti. De asemenea, toate informatiile indicau persistenta unor evidente sentimente antiromanesti nu numai printre maghiarii de rand, dar si printre liderii politici.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
