Ziarul de Duminică

Altfel despre parabola Fiului rătăcitor/ de Stelian Ţurlea

Altfel despre parabola Fiului rătăcitor/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

08.09.2016, 23:54 54

„Dragă tată,


M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susţin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am ştiut ce să-ţi răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ţi le pot enumera măcar pe jumătate stând de vorbă cu tine. Şi dacă încerc acum să-ţi răspund în scris, răspunsul meu va fi foarte incomplet, pentru că şi în scris, frica şi urmările ei mă paralizează în faţa ta şi pentru că proporţiile acestei situaţii depăşesc cu mult puterile memoriei şi raţiunii mele.”

Aşa începe una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka, Scrisoare către tata*), pagini scrise în 1919, după ultima încercare eşuată a lui Franz de a se căsători. Pagini pe care tatăl nu le-a citit câtă vreme fiul era încă în viaţă, pentru că mama a refuzat să i le înmâneze. Ampla scrisoare, devenită în decenii o admirabilă scriere literară, vorbeşte nu numai de „războiul” fiului cu  tatăl, ci şi de războiul fiului cu el însuşi. „Literatura universală – scrie Ioana Pârvulescu în postfaţa excelentă, cât un studiu – datorează tatălui unele dintre cele  mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.”

Marele traducător face, într-o scurtă notă, câteva precizări excelente despre cum a fost privită scrierea de către critici şi de ce: „În noiembrie 1919, în urma unor  certuri vio­lente cu familia sa, prilejuite de intenţia anunţată de scriitor de a se căsători cu o fată care nu cores­pundea prejudecăţilor familiei Kafka, Franz Kafka a petrecut câteva zile la o pensiune în localitatea Schelesen, în Boemia, unde încercase în anii pre­cedenţi în mai multe rânduri să-şi trateze boala. Aici, a scris textul relativ extins – 45 de pagini dactilografiate – al Scrisorii către tata, care con­ stituie, poate, mai puţin o încercare de a lămuri marea problemă «metafizică» a vieţii sale familiale, relaţiile cu tatăl său (care, de altfel, nu ar fi fost în măsură «să-şi bată capul» cu asemenea subti­lităţi), cât mai degrabă un efort de a întrerupe una dintre acele perioade de neputinţă de a mai scrie, obsedante şi deprimante la culme pentru el. Pe lângă interesul biografic – pe care unii comentatori, fără să pună la  îndoială sincerita­tea datelor, îl minimalizează –, Scrisoarea a fost citită mai ales ca  operă literară. „Din punct de vedere literar, Scrisoarea atinge un nivel extraor­dinar – scrie H. Politzer în volumul Franz Kafka, der Kűnstler, S. Fischer Verlag, 1965.  Perechea de contradicţii între vinovăţie şi iertare pe care este construit scrisul a fost pusă în echilibru şi acum totul se roteşte în jurul centrului propriu, până când cititorului i se împăienjenesc ochii şi cuvintele îşi pierd orice sens in urechile celui care ar vrea să le audă rostite. Dacă privilegiul şi problema fundamentală a literaturii moderne consta în a pune sub semnul întrebării, prin pro­cese de gândire şi de vorbire, toate noţiunile con­venţionale, atunci, să spunem, ultima pagina a Scrisorii către tata supune relaţia tată-fiu unei critici atât de dure, încât până la urmă nu mai rămân decât măştile bătrâneţii şi tinereţii, care îşi rânjesc una alteia cu o extremă lipsa de înţe­legere din nişte orbite goale: este comentariul lui Kafka asupra însingurării care i-a dominat viaţa. Scrisoarea povesteşte această viaţă ca şi cum Kafka ar fi un K. Sau Josef K. Şi viaţa sa, una din pro­priile sale povestiri. Şi întocmai cum se obişnuise s-o facă în povestirile sale, îşi comentează trăirile aşa cum personajele lui şi le comentau pe ale lor, până când uitau conţinutul acelor trăiri. Astfel că el n-a rezolvat în nici un fel disputa cu tatăl său scriind această Scrisoare, dar cel puţin a ridicat ceea ce a scris acolo la nivelul înalt al literaturii. Scrisoare către tata este forma pe care secolul XX a dat-o parabolei Fiului rătăcitor... Ea transpune taina persoanei sale în enigma operei sale şi aruncă, s-ar putea spune, aceeaşi penumbră asupra ambe­lor.”

 

*) Franz Kafka – Scrisoare către tata. Traducere din limba germană de Mircea Ivănescu. Postfaţă de Ioana Pârvulescu. Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei

AFACERI DE LA ZERO