La recentul Târg de Carte Bookfest am dat peste, probabil, celmai recent volum din seria aniversară a Editurii Paralela 45 -"Mircea Ivănescu - 80" - un volum coordonat de Al.Cistelecan,alcătuit pe aceeaşi structură cu care ne-au obişnuit precedenteletitluri ale seriei - interviuri, mici fragmente din literaturapoetului, empatii, amintiri despre personaj, analiză a poetului -,dar, socotesc nu numai subiectiv, din motive pe care le voidezvălui mai jos, probabil cel mai consistent şi cel mai bun titluapărut până acum.
L-am întâlnit pe Mircea Ivănescu în 1966, la revista"Lumea", pe când eram student. De la început vreau să spun că n-amavut norocul să-i fi fost prieten, dar l-am văzut de nenumărate oriîn anii care au urmat, până la mutarea sa definitivă la Sibiu, şiam avut şi am o admiraţie fără margini pentru om şi pentru poet.Eram în acel 1966 încă student la limbi străine, nu mai ţin mintecu cine am ajuns în redacţia revistei "Lumea", sunt aproape sigurcă am fost trimis acolo, chiar la M. Ivănescu, de profesoara mea,traducătoarea şi poeta Irina Mavrodin. La fel de sigur este că mise vor fi părut copleşitoare mai mult decât apăsătoare culoareleenorme de la etajele trei şi patru ale "Casei Scânteii", aripadinspre şosea, unde erau birourile redacţiilor "Contemporanul" şi"Lumea", conduse de George Ivaşcu. Ştiam că în spatele acelor uşigrele de lemn lustruit lucrează persoane ale căror condeie măîncântau.
M. Ivănescu nu mi s-a impus prin nimic în primelemomente - era mic de statură, cu fruntea enormă, părul mare dat pespate, dar mai degrabă nepieptănat, un nas enorm, un mers uşordezlânat, dar în spatele ochelarilor cu lentile groase ochiijucăuşi îi străluceau şi nu ştiu cum se făcea că zâmbea aproape tottimpul - sau cel puţin aşa ţin minte - şi încerca glume la totpasul. Îşi zicea "meivănescu". Sau "cememepe" sau "cememepeve" -adică, traducea tot el, "cel mai mare poet în viaţă". Atunci amauzit vorba pe care aveam s-o mai aud de zeci, de sute de ori,repetată chiar de el, răsfăţându-se, că "nimeni nu-l iubeşte pemeivănescu". Tot timpul se răsfăţa. Folosea gerunzii forţate -"stătând", de pildă - care erau preluate imediat de cei din jur.Inventase "sasofilia"... În ciuda urâţeniei chipului, avea cevafermecător, în vorbă şi în port. Era coleg la acea revistă cuŞtefan Aug. Doinaş, pe atunci şeful corecturii, cu Virgil Nemoianu,şeful documentării, dar şi cu o seamă de ziarişti valoroşi, pemulţi dintre ei aveam să-i mai prind şi eu în redacţie, pesteaproape trei ani, când aveam să încep să ucenicesc în redacţia depolitică externă - Mircea Grigorescu, Cristian Popişteanu, GeorgeSerafim, Cornel Răducanu, Ion Cârje, Felicia Antip, Sergiu Verona,dar şi mai tinerii Radu Pascal, Rodica Georgescu, Anca Voican,Rodica Dumitrescu, Mihai Matei, Ilie Şerbănescu, Radu Budeanu -toţi incontestabil o elită a presei. Mircea Ivănescu mai eraprieten cu doctorul Andrei Bacalu, cel care avea să devină cuadevărat celebru în noaptea aselenizării, când ore la rând a tradusîn direct discuţiile astronauţilor ajunşi pe Lună. (Cu Bacalu, careavea să emigreze în Israel, curând după acea ispravă, m-am revăzutcu bucurie după anii 90 şi, o vreme, l-am convins să fiecolaborator al "Ziarului de Duminică". Cu profesorul MateiCălinescu, care m-a iniţiat în facultate în literatura universală,şi el aflat în cercul poetului, plecat definitiv şi destul derepede în străinătate, nu mi-am permis să păstrez vreo legătură şiam regretat toată viaţa, cum n-am făcut-o nici cu celălaltprofesor, Virgil Nemoianu, care mă surprindea cu argumentele salelogice aruncate printre înghiţituri de votcă.) Aproape tot acestgrup, unit de idei mai mult decât de meserie, era înclinat spreboemă, glume şi băutură, după serviciu adăstau mai toţi îndelung larestaurantul Grădiniţa, din centrul Capitalei, sau pe terasa celuicare, am impresia, încă nu se chema Perla, sau la o crâşmă micuţăde pe Cazzavilian, în apropierea casei lui Radu Pascal. La uneleîntruniri binecuvântate de acest fel, în care discuţiiledezordonate atingeau toate subiectele imaginabile, mai puţin celede politică strictă, am participat, fără a avea curajul să deschidde prea multe ori gura.
Ce-am aflat despre M. Ivănescu din primele clipe e viuşi azi. Avea o memorie prodigioasă şi în general era omul capabilsă dicteze direct linotipistului (ei, da, aşa se făcea presa peacele vremuri!) un articol cu câteva minute înaintea deadline-uluirevistei, dacă se petrecea undeva în vreun colţ de lume vreolovitură de stat, să zicem. Îi plăcea enorm să scrie poeme, cerea otemă, se aşeza la vreuna din maşinile de scris butucănoase dedinainte de război şi dactilografia un poem în oricare din celeşapte limbi străine pe care le cunoştea la perfecţie. Îi plăcea săfie înconjurat de lume, mai ales de femei, care întâmplător erau şifrumoase - toate "domniţe cu sufletul curat" spunea el. De laînceput am aflat că Rodica Georgescu era "bruna Rowena" în multedin poeziile sale. Îl inventase deja pe atunci pe "mopete", unalter ego ce va deveni celebru în anii următori. Din diversemotive, pe care nu le mai amintesc aici, prieteni apropiaţi îipopulau versurile, dar se transformaseră, îi recunoşteau doariniţiaţii, de pildă "v. înnopteanu", "tatăl lui vasilescu". Eraatent cu vorbele, cum avea s-o spună într-unul din poeme sale:"trebuie alese cuvintele cu grijă,/ vorbele lasă urme - îţiaminteşti/ mai târziu de ele - aşa cum paşii rămân în zăpadă,/trebuie alese vorbele (însă uneori e atât de uşor)/ să ştii săaşezi vorbele unele peste altele/ să însemne ceva - ceva ce nu semai aşază deloc exact peste ceea ce ştii tu cu adevărat că e întine - că simţi."
Era mare consumator de votcă - iar eu, care pluteam după unpahar, îi priveam cu uluire pe el, pe Radu Pascal şi uneori peMihai Matei, convins că oamenilor acelora le lipsea ficatul, carealtfel ar fi trebuit să se revolte de sticlele golite una dupăalta, fără ca ei să cadă sub masă.
Locuia, ţin bine minte, într-o casă cu curte pe deCalea Moşilor, lângă intersecţia cu Eminescu, locul a dispărut dedecenii sub blocurile imense şi urâte. Avea - de fapt soţia saStela avea - vreo douăzeci de pisici. Când am intrat prima oară încasa lor m-am sufocat pur şi simplu...
Păstrez cu sfinţenie dar şi cu bucurie din acele vremuri dedemult, vreo douăzeci de planşe, desene în pix, pe "dosare"desfăcute, semnate de celebrul Florin Pucă, al căror subiect esteM. Ivănescu şi pe care sper să le public într-o bună zi, când voigăsi fonduri. Titlurile lor sunt încântătoare - iată câteva:"Degetele poetului ca nişte sarcofage de înţelepciune", "M.Ivănescu stătând la masa de lucru, înconjurat de admiratori şi,afară, plouă" (cei din jurul poetului fiind V.Nemoianu, RaduPascal, Bulescu, R. Georgescu), "Colectivul redacţional citind cuîncântare poematiconul domnului Ivănescu despre Japonia", "Pasăreaînţelepciunii colecţionând opere de M. Ivănescu în diverse ediţii,dar şi o ediţie bibliofilă în 6 volume", "Regele junglei citind cao rugăciune pentru copiii săi, fiii regelui junglei, poeme deM.Ivănescu".
Toate acestea mi le-a reamintit excelentul, repet,volum închinat poetului Mircea Ivănescu la împlinirea vârstei de 80de ani (evenimentul a avut loc la sfârşitul lunii martie), o cartenu numai substanţială despre acest mare poet al literaturii române,dar şi o carte esenţială pentru oricine vrea să afle mai multe şisă înţeleagă mai bine epoca în care M. Ivănescu s-a impus -sfârşitul anilor 60, anii 70 şi începutul anilor 80. Ar trebui să-iamintesc şi pe cei care au contribuit la reuşita acestui volum, darsunt prea mulţi, îi veţi găsi citind cu real folos această carte.Remarcabil însă este că aparţin tuturor generaţiilor, foştilorcolegi sau prieteni ai poetului, dar şi unor tineri care nici nu senăscuseră când se zămislea "mopete".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
