Jan Mysjkin e olandez, locuieste in Franta, are un baietel la Bucuresti si este o autoritate atat ca poet, cat si ca traducator. El a fost cel care m-a recomandat organizatorilor Festivalului International de Poezie de la Rotterdam si gratie lui am participat la acest important festival in anul 2006. Tot multumita lui, in penultima zi a manifestarii, l-am intalnit pe bizarul, blondul, inaltul, marele poet olandez Simon Vinkenoog*, in holul teatrului care gazduia evenimentul.
Nu-mi amintesc sa fi vorbit prea multe, pentru ca rockerul de 78 de ani nici nu trebuia sa vorbeasca pentru a se exprima. Era maret, paradoxal si totodata suta la suta natural, purta in coltul buzelor o tigara rasucita chiar de el si, la sugestia lui Jan, care ne facea fotografii, mi-a rasucit si mie una. Eram stupefiat: era o tigara cu marijuana si uitasem ca ma aflu in Olanda, unde aceasta nu e interzisa. Am luat-o si i-am dat in schimb lui Simon doua tigari Marlboro. Pe care le-a luat ca si cum asta ar fi fost pretul corect. Apoi si-a continuat inaintarea cu nonsalanta, lasand in urma valatuci de fum.
Am asteptat cu infrigurare sa ma intorc in camera mea de hotel si sa trag din tigara lui Simon. Era poate zece seara cand mi-am aprins-o si cum, dupa primele fumuri, n-am simtit nimic, am tras-o pe toata in piept taraneste.
Cinci minute mai tarziu, insa, efectul a inceput sa se faca simtit. Mainile mi-au devenit grele, iar drumul lor de la buzunarul pantalonilor la piept a durat o vesnicie. In locul placerii, m-a cuprins panica. O panica tot mai mare, pe masura ce ameteala mi se intensifica. Inima imi bubuia in piept, iar eu aproape ca orbisem de frica. Simon, Simon, ce mi-ai facut? ma vaitam in gand.
In cele din urma, cand spaima a invins orice retinere, am hotarat sa cobor la receptie si sa cer ajutor. Iesirea din camera, deplasarea pe coridor si drumul cu liftul au durat 250 de ani. Dar am ajuns. Si i-am spus receptionerului, cu o voce pe care nici eu n-o mai auzeam, sa cheme Salvarea. O, nu, domnule, iesiti in fata pe trepte si respirati adanc, mi-a raspuns omul, pentru care probabil nu eram chiar primul in aceasta situatie.
Tot 250 de ani a durat si sederea mea pe treptele hotelului. Peste drum licarea o lumina lunara care tot parea sa treaca strada, sa se dilate si sa se contracte – mi-a luat un veac pana sa imi pot da seama ca era becul de pe un stalp de vizavi –, soseaua valurea ca Marea Neagra, iar masinile pareau ca trec direct prin mine. Era trei noaptea cand mi-am revenit suficient pentru a ma duce la culcare.
Uf, ce greu mi-a fost sa scriu aceste randuri: de cateva ori am avut o clara senzatie de sufocare, iar pulsul s-a intetit, ca pe vremuri la Rotterdam. Unde am jurat ca nu ma voi mai atinge niciodata de o tigara cu marijuana. Si nu m-am mai atins. In schimb, pe Simon Vinkenoog l-am reintalnit marti, 14 iulie, cand, impreuna cu mesajul in care ma anunta despre moartea sa, Jan Myjskin mi-a trimis si o parte din sufletul poetului, impachetata in poemul "Eu, umbra". Pe care il puteti citi si dumneavoastra, la rubrica "Poemul saptamanii". Din pacate, n-am reusit sa gasesc poza mea cu Simon. Era singura dovada a intalnirii noastre. Cu exceptia amintirii pe care i-o port.
*Simon Vinkenoog s-a născut in 1928 la Amsterdam, unde a murit recent. Antologia sa „Atonal" (1951) reuneşte pentru prima dată poeţii din mişcarea COBRA (COpenhaga, BRuxelles, Amsterdam), celebră mai târziu in lumea literar-artistică. Poet experimental in anii ’50, profet al dragostei şi al LSD-ului in anii ’60, a cochetat cu mistica şi ocultismul in anii ’70, a devenit „actor" in anii ’80. S-a ocupat de cercetarea fenomenelor subculturale din Amsterdam. Opera sa, care abordează toate genurile literare – mai ales trilogia „Pe apa sâmbetei", „Noi, eroii" şi „Anotimp inalt" – este editată cu mare succes in Belgia şi Olanda.