Cu ocazia celei de-a IX-a ediţii a Festivalul internaţional de literatură „Incroci di civiltà”, care a avut loc la Veneţia în perioada 30 martie - 2 aprilie 2016, poeta Ana Blandiana i-a acordat Cristinei Gogianu interviul pe care îl publicăm în continuare. Interviul a apărut iniţial în numărul din luna iunie al revistei „Orizonturi culturale italo-române” – http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Ana-Blandianu-interviu-2016.html
– „Incroci di civiltà” este titlul festivalului care vă aduce din nou la Veneţia, un oraş care trăieşte din întâlnirea şi intersecţia culturilor şi civilizaţiilor, aşa cum sugerează sintagma. Însă peisajul actual al lumii noastre nu ar trimite mai degrabă la titlul cărţii lui Samuel Huntington, „Clash of Civilizations”(„Ciocnirea civilizaţiilor”)?
– Cred că proiectul mondializării şi al multiculturalismului nu a presupus iniţial nicio încrucişare a civilizaţiilor, şi nicio ciocnire a lor, ci un amestec, o topire într-o pastă comună, de o culoare nedefinită şi cu trăsături greu de bănuit în perspectiva timpului. Un optimism, în bună măsură iresponsabil, nu a luat în considerare faptul că acest amestec, programat fără consultarea părţilor, poate genera o ciocnire. Şi, în pofida tuturor bunelor intenţii, se pare că ne aflăm în preajma ei.
– În acest peisaj atât de amplu şi complex al contemporaneităţii, care (mai) este locul literaturii, iar al poeziei în mod special?
– Dostoievski spune că „frumuseţea va salva lumea”. Să sperăm că are dreptate. În orice caz, e sigur că numai o întoarcere dinspre materialitatea excesivă şi exclusivă, care caracterizează societatea de consum, spre valorile culturii şi ale spiritualităţii este salvarea. Iar în acest sens, numărul crescând al festivalurilor de poezie şi sălile pline pentru a asculta poeţi veniţi din toate colţurile lumii sunt un semn bun. Cred că fiinţa umană oboseşte, în cele din urmă, de ecuaţia conform căreia trebuie să munceşti tot mai mult ca să câştigi tot mai mult, ca să consumi tot mai mult, ca să faci cură de slăbire că ai mâncat prea mult, şi aşa mai departe. După cum un semn bun este şi faptul că – în România, cel puţin – continuă să apară nenumăraţi poeţi tineri, care îşi publică greu şi pe cont propriu cărţile, dar care se încăpăţânează să scrie, dedicându-se unui destin fără nicio şansă.
– Poezia este considerată un bun comun şi o valoare universală pentru toate civilizaţiile, indiferent de timp şi spaţiu. În acest sens, ar putea poezia să joace un rol de mediere, de regăsire în jurul aceleiaşi mese, sau spaţiul public este deja sufocat de discursul politic?
– Cu mai mulţi ani în urmă, după începerea secolului XXI, la Verona a luat fiinţă, sub patronajul UNESCO, o Academie Mondială de Poezie, având 60 de membri fondatori, poeţi reprezentând 60 de ţări. M-am numărat printre ei şi am fost foarte impresionată de discursul inaugural, în care se spunea că scopul organizaţiei este să contribuie la salvarea lumii prin poezie. Reuniunea fondatoare a fost finanţată mărinimos de primăria oraşului lui Romeo şi al Julietei sale şi s-au făcut extraordinare planuri de funcţionare prin contribuţia tuturor statelor membre UNESCO. Din păcate, această contribuţie nu a mai venit, iar întrunirea de la Verona a rămas începutul unui vis care nu a mai fost visat.
– „Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel”. Sunt frazele care încheie discursul pe care l-aţi rostit de curând la primirea titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Babeş-Bolyai. Cum vă imaginaţi că ar fi o asemenea lume? Vă pun această întrebare gândindu-mă şi la felul în care se prezintă lumea literelor şi a literaturii în zilele noastre...
– Când spun „poeţii”, nu mă gândesc la organizaţiile literare, cu luptele lor pentru o putere care nici măcar nu există, cu invidiile, concurenţele şi interesele lor cu nimic mai demne de stimă decât cele politice. De altfel, din organizaţiile literare marii poeţi şi scriitorii importanţi fac parte cel mult formal sau deloc. Ei îşi sunt suficienţi lor înşişi, iar timpul oricum nu le ajunge pentru altceva decât obsesia propriei opere. În lupte sunt angrenaţi cei ce speră că victoriile din acest domeniu le pot compensa lipsa de siguranţă şi de încredere în valoarea propriei opere. Când spun „poeţii” mă gândesc la o categorie ideală, cea în stare să salveze prin frumuseţe lumea. O categorie care nu e formată din persoane, nici măcar din personalităţi, ci din aureolele prin care ei transfigurează realitatea. Am spus, şi sunt sigură, că lumea creată de ei ar arăta cu totul altfel, dar nu ştiu cum ar fi aceasta, şi nici dacă ei ar fi în stare să creeze o altă lume. La urma urmei, Platon recomanda alungarea poeţilor din cetate.
– Cel mai recent volum care vi s-a publicat în italiană, „Patria mea A4” (în traducerea lui Mauro Barindi) aduce o poezie cu o evidentă temă religioasă (mistică, aşa cum au subliniat unele voci), dar despre care afirmaţi că o trataţi în cheie eretică. În ce constă această „erezie”?
– „Erezia” mea constă în faptul că mă adresez lui Dumnezeu ca unui egal, că nu ezit să-i fac reproşuri sau să-i descopăr contradicţiile. Dar toate acestea sunt dovezi de credinţă mai puternice decât rugăciunile pioase, sunt un semn aproape violent de neîndoială. Goya îmbrăca îngerii în rochii frivole cu malacov, iar pictorii mănăstirilor bucovinene o pictau pe Maica Domnului în ie. Eu vorbesc cu Dumnezeu ca şi când ar fi îmbrăcat în blugi sau în sacou şi cravată, un Dumnezeu nu numai etern, ci şi contemporan cu mine.
– În ce măsură această abordare „eretică” este influenţată de paradoxul lumii noastre, martoră deopotrivă a unui profund proces de laicizare, dar şi a fanatismului religios şi a războaielor „sfinte”?
– Această credinţă nu are nimic comun cu secularizarea, care este o formă de distanţare faţă de Dumnezeu, în timp ce „erezia” mea este o formă de apropiere, de familiaritate. În ceea ce priveşte coexistenţa secularizării cu fanatismul religios de tip medieval, nu este vorba de paradoxul unei lumi, ci de două lumi diferite şi opuse, a căror întâlnire ia forme din ce în ce mai îngrijorătoare.
– Legat de acest recent volum, care a fost receptarea publicului italian în genere şi, în special, a celui veneţian, care a venit să vă asculte şi să vă cunoască personal?
– Din acest volum de poezie am citit vara trecută la festivalul literar din Sardinia (Gavoi) şi în primăvara aceasta la Veneţia. Sentimentul meu a fost acela al unei neobişnuite comunicări, aveam impresia că văd cuvintele cum alunecă dinspre mine spre cei care ascultă, suspendaţi de buzele mele într-o atenţie atât de intensă, încât părea aproape magică. De altfel, coorganizatorii (alături de echipa Institutului Italian de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia) de la Ateneo Veneto mi-au mărturisit că n-au mai asistat la un asemenea tip de lectură şi comunicare. Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a făcut plăcere.
– Nu vă aflaţi pentru prima dată la Veneţia, dimpotrivă, am putea spune că vă este deja un oraş familiar. Povestiţi-ne despre etapele acestei legături: când aţi ajuns pentru prima dată în Lagună şi ce impresie v-a făcut atunci când aţi reîntâlnit-o?
– Da, am fost de mai multe ori la Veneţia, iar amintirile mele sunt extrem de diferite, începând cu drumurile din tinereţe, când primii paşi după ce coboram din tren erau spre Ente nazionale del turismo (Agenţia naţională pentru turism), unde ceream lista hotelurilor în ordinea preţurilor, ca să-l putem alege pe ultimul, cel mai ieftin. Acolo ne lăsam bagajele şi ne făceam sandviciurile cu salam de Sibiu adus de acasă, plecând apoi în grabă spre muzee – pe care le cunoşteam pe dinafară de dinainte de a le vedea – unde ne petreceam toată ziua într-o beatitudine fără echivalent. Acele călătorii au fost cele mai frumoase, cele din care nu am uitat nimic din ceea ce am văzut şi care erau dedicate în întregime frumuseţii oraşului, pe care, după închiderea muzeelor, îl străbăteam noaptea întreagă pe jos, într-un fel de transă. Altă dată, venind dinspre Roma, după o noapte întreagă dormită pe băncile clasei a doua, coboram din tren şi, amânând cu zece ore părăsirea Italiei, umblam o zi întreagă, obosiţi şi fericiţi, pe străzi şi canale, prin biserici şi piaţete, prin piaţa de peşte şi Piazza San Marco, ajungând la tren în ultima clipă şi continuându-ne călătoria în somn.
Mai târziu, am revenit la festivaluri de poezie. Îmi amintesc un recital pe scena de la Arsenale, (care mi s-a părut imensă, iar eu muream de emoţie înainte de a ajunge să citesc) sau Bienala din urmă cu vreo 10 ani, când arhitectul Marco Rotelli a construit o piramidă din versurile, scrise cu neon, a 12 poeţi aleşi de el din toate timpurile – printre care le căutam emoţionată pe ale mele –, luminând în noapte, în timp ce de seara până dimineaţa citeam versuri în pieţe şi pe poduri, în parcuri şi în faţa statuilor, unor somnambuli care ascultau fericiţi versuri pe care nu le înţelegeau, versuri în toate limbile pământului. În aceste dăţi însă, Veneţia era doar cadrul mirific al unor întâmplări cărora nu le eram numai spectator, ci şi protagonist, ceea ce mă priva de bucuria limpede a contemplaţiei.
– Cum regăsiţi Veneţia azi, sub puhoiul de turişti?
– Mulţimea de turişti a existat dintotdeauna, dar cu timpul am descoperit fascinată, în afara traseelor celebre, cartierele veneţiene locuite de veneţieni, un fel de lume paralelă pentru care miracolele artistice ale lagunei erau doar un loc de muncă şi un mod de viaţă, simplă, populară, tradiţională cu o fermecătoare perseverenţă.
– Dumneavoastră călătoriţi mult invitată la diverse festivaluri de poezie, concursuri literare sau târguri de carte. Ce mai reprezintă azi o călătorie dincolo de hotarele ţării, în ce măsură s-a banalizat această experienţă sau a căpătat noi semnificaţii?
– Înainte – adică înainte de ’89, dar şi înainte de a fi invitată, cunoscută, angrenată în programe şi obligaţii – călătoriile erau pur şi simplu miracole. Miracole pentru că presupuneau obţinerea unei vize (este, evident, vorba doar de perioada acelui luminiş trecător dintre 1968 şi 1972), dar mai ales miracole ale descoperirii lumii, pe care o priveam cu sentimentul că n-o s-o mai revăd niciodată, pentru că miracolele sunt irepetabile, iar vizele întotdeauna improbabile. Acum, călătoriile sunt programe calculate la minut între două avioane, programe în care de cele mai multe ori nu mai am timp să văd nimic, pentru că sunt prea emoţionată şi preocupată de ceea ce va trebui să vorbesc sau de oamenii cu care va trebui să mă întâlnesc. Fără îndoială, beatitudinea contemplaţiei este o noţiune în curs de dispariţie în lumea noastră sau poate în vârsta noastră de adulţi incurabili.
Atunci când am norocul să mă pot smulge din acest mecanism şi să pot privi în jur – cum s-a întâmplat la această ultimă vizită veneţiană – am un sentiment de adevărată recunoştinţă: am avut şansa să locuiesc într-un hotel amenajat într-o veche mănăstire şi am avut timp să stau în mijlocul acelui chiostro cu cireşi înfloriţi, plin de lalele, zambile şi miozotis, ceea ce mi-a dat brusc senzaţia că am ieşit, fără să-mi dau seama, din timp, că am primit în dar o minunată zi dintr-o tinereţe care era nu numai a mea, ci şi a omenirii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
