– Stimată Andreea Nanu, să începem cu o întrebare aproape indiscretă: de unde aţi apărut în literatura română?
– …Cred că cel mai onest ar fi să răspund că am apărut în literatura română… din Natură! Nu întâmplător am scris „natură” cu majusculă. Aş fi putut răspunde… din Cultură, de asemenea cu majusculă, dar nu ar fi fost adevărat din punct de vedere cronologic. Şi cronologia are o importanţă esenţială atunci când vine vorba despre biografia unei idei sau devenirea culturală a unui om. Am înţeles acest lucru chiar în seara de 19 mai, când am lansat ultimul volum, al toamnei intitulate Timpul splendorii, din tetralogia AnoTimpurilor, şi împlineam, în mijlocul prietenilor mei, 35 de ani. Toate aceste detalii fac parte din răspuns, ca preambul…
Am mai spus, şi cu alte ocazii, cât de importantă şi fericită a fost întâlnirea dintre Natură şi Cultură în biografia mea personală şi, mai ales, în devenirea mea ca scriitor. M-am născut şi am crescut la ţară, într-un sat numit Bogdăneşti, înconjurată de o natură, cel puţin pentru copilul care eram atunci, impresionantă, luxuriantă. O natură pe care am descoperit-o jucându-mă dar pe care am şi învăţat să o stăpânesc, laolaltă cu propria-mi fire….
Îmi amintesc că am învăţat să citesc în iarbă, în grădina noastră, sub nuci.
Din clipa în care am înţeles că natura s-a lăsat tradusă în acele semne negre pe pagina albă, am descoperit un nou univers. Mi-am început activitatea scriitoricească, aşa cum am mărturisit în Cartea cuvintelor chivot, în nuc, povestind diferite întâmplări copacului de pe dealul vecin. Învăţasem să citesc pe la 5 ani dar nu şi să scriu, abia la şcoală am reuşit această performanţă…
Apoi, fireşte, a venit vremea Culturii. Părinţii mei aveau o bibliotecă mare din care citeam toată ziua – erau la şcoală, profesori, iar eu rămâneam singură, aşteptându-i – … mai întâi volumele care-mi ajungeau la creştetul capului, apoi cele pe care, la propriu şi la figurat, îmi erau mai dificil accesibile. Există o progresie şi o ierarhie în cultură, ca şi în natură. Cred în aceste ritmuri şi ierarhii, într-o disciplină a parcursului. Mama mă conducea cu tact de maestru, începea povestea unui roman, apoi lăsa cartea deschisă pe undeva, ştiind că veneam din urmă şi o devoram… Interbelicii români, mai ales Hortensia Papadat-Bengescu, m-au atras foarte mult. Apropierea făcută de Ana Blandiana mă onorează şi, într-adevăr, mă recunosc în stilul acestei mari autoare, în pasiunea pentru urmărirea detaliului dar şi nevoia de construcţie, de arhitectură romanescă ce devine arhitectură interioară. Dar am citit cu egală emoţie Anton Holban, Cella Serghi, Henriette Yvonne Stahl. Apoi noul roman francez. De Thomas Mann nu mă despart niciodată. Nu pot să stau câteva săptămâni fără să reiau Muntele vrăjit. Mă recunosc în întregime în Hans Castorp, dacă ar fi să mă identific cu un personaj literar.
…Am apărut în literatură şi fiindcă, aşa cum se întâmplă la naşterea unui suflet pe lume, am fost întâmpinată de oameni minunaţi, prieteni şi critici valoroşi care m-au citit şi m-au îndemnat să scriu mai departe: Teodora Stanciu, Antoaneta Ralian, Ana Blandiana, Dan C. Mihăilescu, Alex. Ştefănescu, Christian Crăciun, Daniel Cristea-Enache, Irina Petraş… şi din fericire, cercul se lărgeşte pe zi ce trece, prin cititorii mei.
– Aţi reuşit să publicaţi într-un timp record (aproximativ doi ani) o tetralogie ale cărei volume au, fiecare, cam cinci sute de pagini. Cum aţi reuşit? Sigur sunteţi singura din generaţia dumneavoastră care începe un proiect de o asemenea anvergură şi îl duce la capăt...
– Muncind. Scrisul este o muncă continuă, disciplinată, organizată. Dau trezirea personajelor mele în fiecare dimineaţă, ca la armată. Apoi le spun, ca la legiunea franceză: marche ou creve! Sună dur, dar o spun cu zâmbetul pe buze… În viaţa de toate zilele sunt funcţionar şi îmi place să îmi fac treaba bine. Acelaşi lucru le spun şi personajelor mele când pornim la drumul unui roman: trebuie să ne facem treaba bine, să ducem la bun sfârşit o poveste pe care să o dăruim cititorilor. Cele care fac nazuri sunt lăsate la vatră… Pentru că, oricât de ciudat ar părea, personajele, din clipa în care se conturează, au o libertate a lor pe care trebuie să le-o respecţi, chiar şi aceea de a spune „nu”! Străbat, alături de personajele mele, un drum de multe ori arid, fără apă (un alt nume pentru inspiraţie!), dar trebuie să crezi în ceea ce scrii ca să ajungi la destinaţie. Cel mai greu e să-mi fac propriile personaje să creadă în ele, le încurajez chiar să-şi impună voinţa în faţa voinţei mele, şi aşa ne luptăm, ca în scena dintre Iacob şi Înger.
– Iacob şi Îngerul, o scenă leitmotiv… tapiseria care leagă destinul Tauberilor, susţinând şi ritmul tetralogiei.
– Poate e un detaliu interesant: la tetralogia AnoTimpurilor, chiar am scris în ritmul anotimpurilor. Ziua cea mai albă a fost scris iarna, apoi Numele ei era Uitare în primăvara următoare, urmată de vara imaginată în Insula Melc, apoi toamna – aici am anticipat, fiindcă toamna lui 2016 nu a sosit încă! – în Timpul splendorii. Şi pentru că am vrut să respect ritmul anotimpurilor, a trebuit să mă încadrez cu un roman în câteva luni… pare greu de crezut dar am simţit nevoia să fac acest lucru, aşa cum cineva vrea să escaladeze un munte sau să călătorească în jurul pământului… Numai un lucru bine dus la capăt are şansa să dureze… Acum însă drumul acestor cărţi depinde de continuarea călătoriei lor în imaginaţia celor care mă citesc, de primirea criticilor care consacră o ierarhie şi, tocmai de aceea, au o răspundere enormă. Nu e uşor…
– Romanul care încheie ciclul se cheamă „Timpul splendorii”, e romanul unei insomnii. Cum aţi ajuns la această idee? E doar povestea din istorie cu ambasadorul rus?
– Muzica are un rol important în romanele mele. Face parte, dacă vreţi, din instrumentele mele de scris. Înainte de a începe un roman, aleg imaginea de pe copertă şi muzica, adică îmi stabilesc, într-un fel, destinaţia. Apoi începe cursa lungă cu cuvintele. Un romancier, spre deosebire de un poet, e vrând-nevrând alergător de cursă lungă, i se cere un efort de durată… Apoi… îmi place Bach! În copilărie am luat lecţii de pian, dar nu am putut continua, trebuia să străbat un drum lung prin zăpadă, iarna, până la singura familie care, în mod miraculos la noi în sat, avea un pian… unul vechi, din timpul războiului… De atunci am aflat că există Variaţiunile Goldberg care m-au urmărit până când am început să scriu despre ele. Le cunoşteam povestea: contele Keyserling îi cere lui Bach să-i compună o muzică liniştită pentru a-i calma insomniile. În acest punct, povestea contelui se leagă, într-un fel, de a mea; toamna e un anotimp care-mi provoacă insomnii. Timpul se scurtează, lumina zilelor alunecă nostalgic în crepuscul. Adevărat, toamna rămâne, prin abundenţa culorilor şi a roadelor, un anotimp al splendorii, dar e o splendoare specială, prevestitoare de sfârşit, de trecere pe un alt tărâm, de încheiere a unui ciclu, al anotimpurilor dar şi al vârstelor umane. Cred că, pentru fiecare dintre noi, aceste realităţi provoacă insomnii. Aşa că am ascultat, precum contele din poveste, Variaţiunile Goldberg, descoperind în ele o frumuseţe calmă, consolatoare. Dar tot Variaţiunile mi-au descoperit şi cealaltă faţetă a simbolurilor din Ziua cea mai albă, romanul iernii care deschide tetralogia AnoTimpurilor. Lucrurile par să se repete, dar nu sunt niciodată la fel. Natura, ca şi Variaţiunile lui Bach, ne învaţă să distingem nuanţele subtile care dau polifonia vieţii. Spre exemplu, păunii coloraţi cu ochi de rubin şi cozi de jad ce străjuiesc venerabila casă a Tauberilor sunt acum albi, insomniaci, ca în tabloul pictorului belgian De Nunques… şi aşa am început să scriu… sfidând insomnia!
– Să deducem de aici că e un jurnal al propriilor insomnii?
– Timpul splendorii e o împletitură de insomnii, de vise lucide, de alunecări onirice în timp, un soi de broderie fină pe memorie… Romanul stă sub semnul insomniei, al vindecării memoriei prin muzică. Fiecare personaj are o insomnie a lui: Goldberg (prigoana evreiască), Bach (sărăcia, dorinţa de a împlini ceva măreţ în muzică), Maximilian (insomniile berlineze, legate de tot ce a lăsat în urmă în România, războiul, închisorile comuniste, dragostea pierdută pentru Ester), Maxim (privirea Letiţiei care continuă să-l urmărească, tabloul care se degradează până la descompunerea finală anunţând moartea unei lumi), Iacob (tranziţia tulbure pe care o trăieşte, dorinţa de a pleca din ţară, iubirea pentru Olga Ollănescu), insomnia lui Ferrucio Busoni, ca liant muzical. De fapt, filoanele istorico-politice sunt traduse muzical.
– S-a spus că personajele dumneavoastră sunt mistuite de dorinţa de a trăi polifonic. Cum se explică?
– Aşa trăiesc eu, viaţa mea, cel puţin cea interioară, e polifonică. Avem, fiecare, o Arie, un fir conducător, o aspiraţie călăuzitoare. O dorinţă care ne macină, provocându-ne, cum spuneam, insomnii… Trăind, descoperim melodii secundare, adăugăm la Aria vieţii variaţiuni mai simple sau baroce. Iacob, tânărul erou al acestui bildungsroman, descoperă polifonia vieţii exersând Bach. Este o polifonie care ţine de viaţa interioară a personajelor, dar şi o polifonie a construcţiei romaneşti; Variaţiunile compuse de Bach sunt reluate două secole mai târziu de compozitorul Ferruccio Busoni, pentru a fi reinterpretate, în contemporaneitate, de Iacob Tauber. Veţi descoperi, aşadar, o polifonie a muzicii dar şi o polifonie a destinelor, toate întreţesute într-o imensă tapiserie, un văl aruncat peste epoci, oraşe, experienţe umane diverse… Aceasta înseamnă polifonia…
– Pe de altă parte, toate personajele vorbesc la fel, niciunul nu e caracterizat prin vorbire. Aţi urmărit un anume efect?
– Şi poate, tocmai din acest motiv, al existenţei lor polifonice, personajele par că „vorbesc la fel”. În Timpul splendorii, ideea de polifonie, de armonizare a vocilor, a primat în faţa ideii de destin individual, de individualitate aşa cum o înţelegem azi. Personajele par că vorbesc adesea în aforisme, în sentinţe, asemănându-se mai degrabă glasurilor ce strigă în pustie, ca într-un cor antic, dacă vreţi. Nu mi-am propus acest efect, pur şi simplu adevărul personajelor a cerut de la mine acest mod de lucru. Ca regulă generală, nu urmăresc ceea ce numim în literatură, sau în artă, „efecte”. Pornesc de la observarea atentă a realităţii. Prefer mai degrabă să scriu, decât să de-scriu realitatea prin procedee. Există riscul de a cădea în artificial… Ceea ce ne înconjoară e mai important decât ficţiunea. Se spune că viaţa bate filmul. La fel, cred că autenticul vieţii trebuie să bată literatura, discursul, procedeul, oricât de tentant ar fi obţinerea unui anumit efect. Scriitura trebuie să fie, din punctul meu de vedere, jurnalul de bord al unei vieţi, martorul existenţei. Şi efectele apar oricum, odată cu imaginaţia celui care citeşte. Această libertate a cititorului nu trebuie sufocată cu adăugiri secundare.
Vorbirea „la fel” a personajelor se explică şi prin faptul că ele nu alunecă niciodată în infra-limbaj, în derizoriu. Cred că un personaj, pentru a fi convingător, trebuie să aibă capacitatea, inclusiv prin limbaj, de a purta pe umeri o poveste-parabolă, să rostească lumea într-un grai universal, în care să ne recunoaştem fiecare dintre noi, dar şi umanitatea pe care o împărtăşim.
– Sunt în cărţile dumneavoastră o seamă de co-incidenţe, adică salturi peste timp, rupturi de epoci. Credeţi în ele?
– Co-incidenţele despre care mă întrebaţi sunt atent analizate de Christian Crăciun în prefaţa romanului, intitulată sugestiv „Legătura Bach”… drept raze care cad în acelaşi punct, la distanţă de ani, uneori de secole. Co-incidenţe pe care le-am descoperit şi în muzica lui Bach. Auzim adeseori exclamaţia „ce coincidenţă”, avem impresia că lucrurile se repetă, că asistăm într-un fel ca martori la spectacolul propriei vieţi care ni se întâmplă, fără ca noi să fim întrebaţi. Documentându-mă pentru Timpul splendorii… am descoperit multe despre timp. Există o corespondenţă între timpul fizic, tempo-ul muzical şi durata interioară a propriilor experienţe… Timpul rămâne personajul meu preferat. Scena emblematică a luptei lui Iacob cu Îngerul, zodia sub care se desfăşoară destinul Tauberilor, e de fapt lupta omului cu timpul, cu acea instanţă superioară pe care, dacă o va învinge, îşi va câştiga identitatea, numele. De multe ori, acest timp care ne luptă, ne striveşte. Dar Dumnezeu ne-a dat o armă imbatabilă: puterea de a crea!
Am ales Variaţiunile ca fundal şi pentru că, prin structura lor muzicală, sugerează co-incidenţa! Mă ajută să cred în posibilitatea întoarcerii, în continuitate, în posibilitatea armonizării propriei existenţe cu a celorlalţi. Aşa cum spuneam mai devreme, cred că existenţa este în întregime polifonică. Altfel, orice solo, oricât de impresionant, îşi pierde forţa, coerenţa, nu durează în timp. Dovadă stă faptul că omul contemporan simte dureros ruptura, dezrădăcinarea, ritmul sincopat al cotidianului… Momentele privilegiate în care descoperim că există co-incidenţe ne reconfortează, ne dă încrederea că putem reînnoda un fir pe care-l credeam iremediabil rupt…
– Şi, în Timpul splendorii, firul nu se rupe niciodată?
– Nu… nici chiar atunci când personajele alunecă în vis. Există o continuitate între noapte şi zi, între lumină şi obscuritate, între luciditate şi insomnie, între experienţele personajelor care se continuă unele pe altele, deşi colorate subtil de contextele istorice atât de diferite în care trăiesc… De fapt, dacă ne gândim bine, asta e miza poveştii… asta a urmărit Bach în Variaţiuni… Mergând pe firul structurii muzicale, Timpul splendorii începe cu Aria, pe fundalul „Lumii noi”, al Americii anilor 1906, continuă apoi cu un Canon în care se aud „vocile lumii de ieri”, culminând cu o Aria da capo, în care se strecoară „şoaptele viitorului”. Şi sper că firul va continua să sporească, cu fiecare cititor…
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
