Pentru cititorul neobişnuit cu contextul în care funcţionează genul liric la nivel internaţional în raport cu publicul de astăzi, trebuie menţionat faptul că acesta se desfăşoară într-un circuit dacă nu ermetic închis, cel puţin drastic restricţionat de mai multe furci caudine, care plasează spectacolul de operă într-o zonă extra-exclusivistă. Între acestea, alături de preţul biletelor, de standing-ul cultural al cetăţeanului european – de unde şi exclusivismul acestui tip de manifestare –, nu pe ultimul loc se situează presiunea asupra cererii de bilete a publicului fidel, care fie nu pierde absolut nicio nouă reprezentaţie a teatrului, fie însoţeşte în toată lumea interpretul sau interpreţii, pentru a-i vedea în cât mai multe spectacole.
Venit dintr-un spaţiu în care accesul la cultură este foarte, chiar extrem de ieftin – raportat nu doar la situarea estetică a actului artistic în sine, ci chiar la calitatea lui – contactul cu starea de fapt de la Opera din Viena a avut un efect deconcertant, deşi nu mă aflam pentru prima oară în somptuoasele foyer-uri şi respectiv în superba sală de spectacol. Totuşi, eram pentru prima oară la o producţie care avea în distribuţie un artist de faima Angelei Gheorghiu.
Ştiam şi mai ales simţeam în freamătul publicului care nu a lăsat liber niciun loc în picioare, că urmează ceva special, ceva despre care toţi auziserăm, dar numai ei ştiau.
În fine, spectacolul începe şi nu poate trece de realitatea partiturii lui Cilèa, în care discursul dramatic şi mai ales cel muzical demarează mai greu, nici chiar execuţia orchestrei de vis a Operei din Viena excelent condusă de Evelino Pidò şi primele intervenţii ale soliştilor neputând surmonta acest fapt. Deşi lasă impresia unui opus care s-ar preta la reinterpretări regizorale contemporane, spectacolul cu Adriana Lecouvreur preluat de Opera din Viena de la Covent Garden într-o serie de 6 reprezentaţii, a propus prin viziunea regizorului David McVicar o abordare clasică.
Cu costume de vis şi o scenografie care a instalat în mod abil convenţia strălucirii doar de faţadă, nu şi de adâncime, cântăreţii au fost conduşi regizoral cu discreţie, poate cu prea multă discreţie, astfel că în peste nouăzeci la sută din timp am avut de-a face cu evoluţii solistice cu faţa la dirijor, de dialoguri şi chiar de traversări de planuri scenice reduse astfel la o estetică bidimensională. A fost vorba despre un tip de întoarcere în timp la producţiile de altădată care a favorizat doar nota profund romantică a întregului discurs, absorbit de publicul care dorea oricum să audă un singur lucru.
Şi… „l-am auzit”. La început este doar percepţia unei culori timbrale care dă senzaţia unei emisii acorporale, pe care o legi, totuşi, vizual de jocul scenic al Angelei Gheorghiu. Ea este condusă muzical de o manieră vie, imprevizibilă chiar şi pentru împătimitul care ştie rolul pe dinafară.
Evoluţia într-un rol de mare întindere, care traversează o paletă largă de intensităţi emoţionale, aşa cum este rolul nefericitei Adriana, dă timp şi totuşi nu dă destul timp să te dezmeticeşti şi „să accepţi” existenţa acestui fenomen artistic cu adevărat unic. Ceea ce puteam doar vag bănui din foarte scurtele momente văzute de mine live în România era acum mai mult decât o împlinire.
Am avut revelaţia Divei. Ea este un personaj romantic, dăruit cu har, care eclipsează cu strălucirea şi fragilitatea ideii de femeie veşnic îndrăgostită de tot şi toate, nu e doar un interpret al personajelor, ci un purtător al intenselor lor trăiri, totul fiind exprimat printr-un timbru, o culoare vocală venită de undeva, de sus.
Şi pentru că revenirea cu picioarele pe pământ este inevitabilă – cel puţin pentru jurnalismul cultural – trebuie să spun că în acest continuu crescendo, de la valoarea partiturii la dramatismul şi susţinerea întregii distribuţii în care au strălucit baritonul Roberto Frontali în rolul lui Michonnet şi mezzo-soprana Elena Zhidkova în rolul Principessei di Bouillion, o permanentă notă distinctă, nu întotdeauna poate uşor de asumat de partenerii de scenă, a fost dată de personajul principal, de Angela Gheorghiu însăşi, parte integrantă a intrigii, parcă mereu venită de altundeva, dintr-o lume ideală, al cărei sfârşit a fost amânat de o nesfârşită serie de aplauze şi ovaţii.
Fotografii de Wiener Staatsoper/Michael Poehn
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
