Ce nu ne omoară nu ne face mai puternici, ci ne cruţă tocmai pentru că suntem mai puternici decât alţii. Şi asta pentru că stresul ne aduce cunoaştere (şi cunoaşterea ne aduce stres). Lumea nu are nevoie de reguli detaliate, nici de o guvernare strictă, ci trebuie să lăsată să evolueze natural. Taleb inventariază în Antifragil fenomenele asociate cu succesul natural, autentic: incertitudinea, variabilitatea, cunoaşterea imperfectă, incompletă, şansa, volatilitatea, dezordinea, necunoscutul, aleatoriul, factorul de stres, erorile fertile şi imposibilitatea de a prezice consecinţele. Într-un stil seducător prin bogăţia informaţiei şi subtilitatea interpretărilor, autorul urmăreşte efectele antifragilităţii în diverse domenii, de la politică, economie şi medicină până la educaţie şi arhitectură.
Nassim Nicholas Taleb şi-a dedicat viaţa studierii incertitudinii şi probabilităţii, construind trei cariere în jurul acestui interes: de afacerist, eseist pe teme filosofice şi cercetător academic.
Este Profesor Emerit de Ingineria Riscului la Institutul Politehnic al New York University, dar îşi petrece cea mai mare parte din timp studiind (în condiţii de izolare strictă) ori cutreierând ca flaneur prin întreaga lume. A predat în universităţi de prestigiu (Sorbona, Oxford, London Business School) şi a deţinut poziţii importante în instituţii precum Fondul Monetar Internaţional (consilier ştiinţific) şi Forumul Economic Mondial de la Davos. Cărţile sale au fost publicate în peste 30 de limbi.
Activitatea în lumea finanţelor i-a adus experienţa şi detaşarea necesare pentru a aborda fenomenul predicţiilor economice (şi nu numai) cu maximă precauţie. Convins că tot ceea ce este viu e guvernat de aleatoriu, Taleb consideră că instituţiile umane (administraţiile centrale şi locale, sistemele educativ şi sanitar etc.) trebuie să accepte întâmplarea, eroarea, norocul, riscul, opacitatea ca fiind condiţii naturale, deci perfect acceptabile, pentru orice tip de discurs şi de conduită.
El urmăreşte antifragilitatea în politică, economie, educaţie, medicină, inginerie, matematică şi în multe alte domenii, combinând datele oferite de ştiinţe cu înţelepciunea populară, dar şi cu reflecţiile filosofice şi artistice din culturile mediteraneene.
Taleb crede că ceremonialismul corupe cunoaşterea, transformând-o într-un sport cu spectatori, aşa încât a încetat să mai accepte premii, diplome onorifice şi distincţii academice.
Prolog
I. CUM SĂ IUBIM VÂNTUL
Vântul stinge lumânarea, dar intensifică focul.
La fel stau lucrurile şi cu aleatoriul, cu incertitudinea, cu haosul: vrei să le foloseşti, nu să te fereşti de ele. Vrei să fii focul şi îţi doreşti să bată vântul. Iată cum îmi rezum atitudinea, deloc sfioasă, pe care o am faţă de aleatoriu şi incertitudine.
Nu vrem doar să supravieţuim pur şi simplu în faţa incertitudinii, să scăpăm de ea ca prin urechile acului. Vrem să supravieţuim în faţa incertitudinii şi, pe deasupra – asemenea unora dintre cei mai duri şi bătăioşi stoici romani –, să avem ultimul cuvânt. Problema este cum să domesticim, ba chiar să dominăm şi să cucerim nevăzutul, opacul şi inexplicabilul.
Cum?
II. ANTIFRAGILUL
Unele lucruri trag foloase de pe urma şocurilor; înfloresc şi cresc când sunt expuse la volatilitate, la aleatoriu, dezordine şi factori de stres şi iubesc aventura, riscul şi incertitudinea. Şi totuşi, în ciuda ubicuităţii fenomenului, nu există un termen pentru a desemna antonimul exact al lui „fragil”. Hai să-i zicem „antifragil”.
Antifragilitatea înseamnă mai mult decât rezistenţă sau robusteţe. Rezistentul face faţă şocurilor şi rămâne acelaşi; antifragilul devine mai bun. Această proprietate se află în spatele tuturor lucrurilor care s-au schimbat pe parcursul timpului: evoluţie, cultură, idei, revoluţii, sisteme politice, inovaţie tehnologică, succes cultural şi economic, supravieţuire colectivă, reţete bune (cum ar fi supa de pui sau un biftec tartar cu un strop de coniac), ridicarea oraşelor, sistemele juridice, pădurile ecuatoriale, rezistenţa bacteriilor şi chiar şi existenţa noastră ca specie pe această planetă. Tot antifragilitatea este aceea care determină graniţa dintre ceea ce este viu şi organic (sau complex), să zicem corpul uman, şi ceea ce este inert, obiectele, cum ar fi capsatorul de pe biroul tău.
Antifragilul iubeşte aleatoriul şi incertitudinea, ceea ce înseamnă şi că îi plac erorile, un anumit tip de erori, iar acest aspect este unul fundamental. Antifragilitatea are proprietatea singulară de a ne permite să-i facem faţă necunoscutului, să facem lucruri fără să le înţelegem – şi încă să le facem şi bine. Îngăduiţi-mi să fiu mai agresiv: mulţumită antifragilităţii, suntem mult mai buni la făcut lucruri decât la gândit. Aş prefera să fiu bătut în cap şi antifragil decât să fiu extraordinar de deştept şi fragil, indiferent de context.
Este uşor să vedem lucrurile din jurul nostru ca pe un indicator al factorilor de stres şi al volatilităţii: sistemele economice, spiritul, corpul, nutriţia (diabetul şi multe boli moderne similare par să fie asociate cu absenţa unui anumit nivel de aleatoriu din hrană şi cu lipsa factorului stresant al foamei ocazionale). Există chiar şi contracte financiare care sunt antifragile: acelea concepute explicit astfel încât să aibă de câştigat de pe urma volatilităţii pieţei.
Antifragilitatea ne ajută să înţelegem mai bine fragilitatea, cam în acelaşi fel în care nu putem să ne ameliorăm sănătatea fără să reducem nivelul de boală ori să ne sporim bogăţia fără să reducem pierderile. Antifragilitatea şi fragilitatea sunt ca nişte indicatori pe o linie gradată.
Non-predicţia
Dacă pricepem mecanismele antifragilităţii, putem construi un ghid sistematic şi cuprinzător pentru procesul luării de decizii non-predictive în condiţii de incertitudine în afaceri, politică, medicină şi în viaţă în general, adică oriunde precumpăneşte necunoscutul, în orice situaţie marcată de aleatoriu, imprevizibilitate, opacitate sau înţelegere incompletă a lucrurilor.
Este mult mai uşor să ne dăm seama dacă ceva este fragil decât să estimăm ocurenţa unei întâmplări care l-ar putea avaria. Fragilitatea poate fi măsurată; riscul nu este măsurabil (cu excepţia cazinourilor sau oamenilor care se cred „experţi în calculul riscurilor”). Avem în această idee o soluţie pentru ceea ce am numit „problema Lebedei Negre”, adică imposibilitatea de a calcula riscurile unor evenimente semnificative rare şi de a le prognoza apariţia. Sensibilitatea la daunele provocate de volatilitate este uşor de depistat, mai uşor decât prevederea întâmplării care ar putea cauza dauna. Aşa că îţi propun inversarea abordărilor curente pe care le avem despre predicţie, pronostic şi managementul riscului.
În cele ce urmează, îţi propun câteva reguli pentru a te deplasa de la fragil spre antifragil în orice domeniu sau sferă de aplicare, prin reducerea fragilităţii sau prin valorificarea antifragilităţii. Aproape întotdeauna putem detecta antifragilitatea (şi fragilitatea) folosind un test simplu de asimetrie: tot ceea ce obţine mai multe avantaje decât dezavantaje de pe urma evenimentelor aleatorii (ori a anumitor şocuri) este antifragil; inversul este fragil.
Privarea de antifragilitate
Este crucial să înţelegem că, dacă antifragilitatea este proprietatea tuturor acelor sisteme naturale (şi complexe) care au supravieţuit, atunci privarea acestor sisteme de volatilitate, aleatoriu şi factori de stres le va fi dăunătoare. Acestea vor deveni mai slabe, vor muri sau vor sări în aer. Ne-am tot fragilizat economia, sănătatea, viaţa politică, educaţia, aproape totul, suprimând aleatoriul şi volatilitatea. Exact aşa cum o lună petrecută în pat (de preferinţă, cu o versiune neprescurtată a romanului Război şi pace şi cu acces la toate cele optzeci şi şase de episoade din Clanul Soprano) duce la atrofierea muşchilor, la fel şi sistemele complexe sunt slăbite, chiar ucise atunci când sunt private de factorii de stres. Mare parte din lumea noastră modernă şi structurată ne-a vătămat cu strategii implementate de sus în jos şi cu născociri (pe care în această carte le voi numi „iluzii de Harvard-sovietic”) care tocmai asta fac: insultă antifragilitatea sistemelor.
Iată tragedia modernităţii: la fel ca în cazul părinţilor nevrotici excesiv de protectivi, adeseori aceia care încearcă să ne ajute ne fac cel mai mare rău.
În timp ce tot ceea ce merge de sus în jos fragilizează şi blochează antifragilitatea şi creşterea, ceea ce porneşte de jos în sus înfloreşte când este supus la cantităţi adecvate de stres şi dezordine. Însuşi procesul descoperirii (sau al inovaţiei ori al progresului tehnologic) depinde mai mult de cârpăceala antifragilă, de asumarea riscului agresiv, decât de educaţia formală.
Avantaje pe spinarea altora
Şi aşa ajungem la cel mai mare factor fragilizator din societate (şi cea mai mare sursă de crize), şi anume evitarea riscului de „a ne pune pielea în joc”. Unii dintre noi devenim antifragili pe spinarea altora, obţinând avantaje (sau câştiguri) din volatilitate, variaţii şi dezordine şi expunându-i pe ceilalţi la riscurile neplăcute ale pierderilor ori daunei. Şi această antifragilitate cu preţul fragilităţii altora este ascunsă. Dată fiind orbirea faţă de antifragilitate de care suferă cercurile intelectuale de tip Harvard-sovietic, această asimetrie este arareori identificată şi, până acum, nu a fost niciodată analizată. Mai mult, aşa cum am descoperit pe parcursul crizei financiare care a debutat în 2008, aceste riscuri explozive pentru alţii sunt camuflate cu uşurinţă din cauza creşterii în complexitate a instituţiilor moderne şi a chestiunilor politice. În timp ce în trecut persoanele cu rang şi statut social erau singurele care îşi asumau riscuri, care suportau consecinţele negative pentru acţiunile lor – iar aceia care făceau asta de dragul altora erau eroi –, astăzi se petrece exact contrariul. Asistăm la ascensiunea unei noi clase de eroi negativi, mai precis de birocraţi, bancheri, membri ai AIV (Asociaţia Internaţională a Vanitoşilor) care participă la întâlnirile de la Davos şi de universitari cu prea multă putere, dar fără riscuri reale şi/sau răspundere. Ei fac sistemul, iar cetăţenii plătesc preţul.
În nicio perioadă istorică nu s-a întâmplat ca atât de mulţi neasumători-de-riscuri, adică persoane care nu se expun personal, să exercite un control atât de mare.
Regula etică de bază este următoarea: Să nu dobândeşti antifragilitate cu preţul fragilităţii altora.
Fragment din „Antifragil. Ce avem de câştigat de pe urma dezordinii” de Nassim Nicholas Taleb. Traducere din limba engleză de Cornelia Dumitru. În pregărire la Editura Curtea Veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
