Ziarul de Duminică

Antoniu şi Cleopatra. Adevărul din spatele celei mai frumoase poveşti de dragoste din lumea antică/ de Diana Preston

Antoniu şi Cleopatra. Adevărul din spatele celei mai frumoase poveşti de dragoste din lumea antică/ de Diana Preston

Autor: Ziarul de Duminica

01.10.2015, 23:36 8227

Traducere din limba engleză şi note de Mirela Popescu

În anul 44 î.Hr., Cezar a fost ucis de idele lui martie. Amanta lui, Cleopatra, regina Egiptului, a fugit la Alexandria cu fiul lor. Marc Antoniu, prietenul şi acolitul lui Cezar, a susţinut cauza fiului acestuia în faţa Senatului. Dar senatorii au refuzat să-l recunoască drept unul dintre moştenitorii lui Cezar.

A izbucnit apoi războiul civil şi, după înfrângerea ucigaşilor lui Cezar, Antoniu a preluat controlul asupra Orientului. Chemată la Tars, pe teritoriul actual al Turciei, Cleopatra şi-a făcut intrarea în amurg, înveşmântată ca Venus, pe o corabie înmiresmată şi scânteind de lumânări. Aşa a început una dintre cele mai cunoscute poveşti de dragoste din toate timpurile, care durat unsprezece ani şi a creat cel mai faimos cuplu din Antichitatea romană.

„Cartea pe care cititorul o are azi în faţă nu este doar o relatare alertă şi sensibilă a unei mari iubiri, ci o evocare captivantă a pasiunilor care au dominat câteva personaje ilustre ale sfârşitului republicii romane – Cezar, Pompei, Marc Antoniu şi mai ales regina Egiptului, Cleopatra.

Marele merit al cărţii este, desigur, acela de a regândi istoria crizei şi sfârşitului republicii, de la Primul Triumvirat la triumful final al lui Octavian, prin prisma unor biografii care se întâlnesc şi se înfruntă, ceea ce îi redă culorile violente şi interesul pasionant pe care orice carte de istorie cu adevărat bună trebuie să-l suscite.”  Zoe Petre

„O povestire complexă, monumentală, care ne îndoim că va fi spusă mai bine vreodată.” Mail on Sunday

Presărată cu crime, intrigi, petrecută în timpul unui război civil şi al unor mari bătălii, tragedia Cleopatrei şi a lui Antoniu a fascinat lumea timp de două milenii.

Diana Preston este un istoric, o scriitoare şi o realizatoare de emisiuni de radio, care locuieşte la Londra. Printre cele mai recente cărţi ale sale se numără: Wilful Murder: The Sinking of the Lusitania (ecranizată de BBC TV), Before the Fall-Out (propusă pentru Premiul Samuel Johnson) şi A Teardrop on the Cheek of Time. Ea scrie împreună cu soţul ei, istoricul Michael Preston.

 

Prolog

„Au deschis uşile şi au găsit-o pe Cleopatra moartă, întinsă pe un pat de aur şi gătită ca o regină. Din cele două femei, cea numită Eiras îşi dădea sufletul la picioarele ei, iar cealaltă, Charmion, se clătina ameţită şi încerca să aşeze coroana pe capul Cleopatrei. Unul dintre oameni se răsti mânios: «Frumos e asta, Charmion?»; «Tare frumos, răspunse ea; aşa se cade strănepoatei atâtor regi.»”

Aşa descria istoricul antic Plutarh tabloul morţii reginei Egiptului, Cleopatra, care şi‑a găsit sfârşitul la treizeci şi nouă de ani într‑o zi înăbuşitoare de august a anului 30 î.Hr.

Deoarece ajunsese prizoniera lui Octavian, viitorul împărat Augustus, Cleopatra şi‑a luat, triumfătoare, destinul în propriile mâini. A preferat să se lase muşcată de un şarpe veninos decât să fie târâtă în lanţuri prin toată Roma ca o pradă de război, spre fala cuceritorului ei. Cu câteva zile în urmă, Marc Antoniu, care fusese iubitul ei vreme de unsprezece ani, i se stinsese în braţe, în urma rănii pe care şi‑o provocase, încercând să‑şi ia viaţa. Cleopatra şi slujnicele ei l‑au transportat cu greutate spre mormântul‑fortăreaţă unde se refugiaseră din faţa armatelor lui Octavian care străbăteau victorioase străzile largi, umbrite de colonade, ale capitalei Egiptului, Alexandria.

Aşa a sfârşit cel mai cunoscut cuplu al lumii antice, un cuplu atât de renumit şi astăzi, încât, în 2007, de ziua Sfântului Valentin, atunci când un muzeu din Newcastle a expus publicului larg o monedă cu efigiile celor doi îndrăgostiţi, a provocat dezbateri aprinse nu doar în ziarele de specialitate, ci şi la radio, la televizor şi în tabloide. Într‑unul dintre aceste tabloide, regina Egiptului era înfăţişată ca „o zgripţuroaică urâtă şi rea”, iar la radio a fost comparată cu Barbara Streissand. Într‑un alt ziar s‑a scris că îndrăgostiţii din Antichitate ar fi semănat cu vicepremierul lui Tony Blair, John Prescott, şi cu secretara acestuia, Margaret Beckett, ale căror fizionomii au constituit la vremea respectivă subiectul multor dispute.

De ce Antoniu şi Cleopatra dăinuie şi astăzi în amintirea oamenilor? Pe de o parte, pentru că, la fel ca şi Marilyn Monroe, prinţesa Diana, John F. Kennedy, lordul Nelson sau Jimi Hendrix, au murit în culmea gloriei. Ca şi în celelalte cazuri, Antoniu şi Cleopatra au avut parte de o moarte bruscă şi violentă, alimentând – ca şi în alte situaţii teoria conspiraţiei.

Aceasta este doar o parte a poveştii. Cleopatra a fost, poate, una dintre cele mai mari regine ale istoriei antice – ultima dintre descendenţii dinastiei macedonene care a guvernat Egiptul de la moartea lui Alexandru cel Mare. O femeie emancipată într‑o lume a bărbaţilor, care a reuşit să‑i seducă pe doi dintre cei mai puternici conducători din acele vremuri. Primul a fost Iuliu Cezar, cu treizeci şi unu de ani mai mare decât ea, de care s‑a îndrăgostit atunci când acesta a ajuns în Alexandria, mergând pe urmele duşmanului său, Pompei. Cezar i‑a redat tronul Cleopatrei, zăbovind apoi în Egipt ca să se plimbe pe Nil alături de tânăra sa amantă, pe care o lăsase însărcinată. (Istoricii numesc această călătorie „peregrinarea regală”.) Deşi era căsătorit de treisprezece ani, Cezar a invitat‑o pe Cleopatra să‑l însoţească, împreună cu fiul lor, la Roma, spre marea nemulţumire a clasei politice. Mai mult decât atât, Cezar i-a ridicat Cleopatrei o statuie în templul lui Venus, aceasta fiind prima reprezentare umană expusă într‑un loc de închinăciune.

După moartea lui Cezar, Cleopatra s‑a întors în Egipt, unde – la sfârşitul războiului civil roman – a fost chemată la Tars de Antoniu, unul dintre generalii de încredere ai lui Cezar, care deţinea frâiele lumii mediteraneene alături de Octavian, fiul  adoptiv al marelui conducător. Stăpânind foarte bine arta punerii în scenă, Cleopatra porneşte pe înserat la drum cu o corabie înmiresmată, scăldată în lumina lumânărilor, oferind o imagine de vis, a cărei frumuseţe nici măcar condeiul magic al lui Shakespeare n‑a reuşit s‑o redea pe deplin. În scurt timp, Antoniu a căzut în mrejele ei, devenindu‑i al doilea iubit celebru.

În ochii Cleopatrei, imaginea lui Antoniu contrasta vădit cu cea pe care i‑au conturat‑o cronicarii – cea a unui beţiv şi a unui afemeiat notoriu, îmbrăcat într‑o tunică prea scurtă pentru vârsta lui, care astăzi s‑ar duce la sala de fitness şi care purta prea multe bijuterii masculine. Având origini umile, Antoniu a ajuns să fie unul dintre cei mai puternici generali şi oameni politici din Roma într‑o epocă în care era tot mai greu să disociezi o funcţie de cealaltă. Alături de Cleopatra, a formulat un concept pentru o nouă ordine mondială bipolară, cu centre în Roma şi Alexandria. Conform acestui concept, puterea militară şi capacităţile administrative ale Romei, susţinute de bogăţia Egiptului, se împleteau cu societatea şi cultura elenistică, în care îşi afla originile dinastia macedoneană a Cleopatrei. Eşecul suprem al lui Antoniu şi al Cleopatrei, deşi încărcat de valenţe romantice, era inevitabil. În ciuda faptului că balanţa victoriei înclina în favoarea lui Octavian, ei au deţinut adesea controlul, având, până la sfârşit, adevărate şanse de izbândă.

Imaginea Cleopatrei care îl pune adesea în umbră pe Antoniu este, în mare parte, rezultatul unei intense campanii de propagandă. Iniţiatorul acestei campanii negative a fost Octavian, care i‑a împroşcat cu noroi chiar din timpul vieţii, continuând să facă acelaşi lucru şi după moartea lor. Drept urmare, anumite aspecte ale vieţii şi carierei lor au fost distorsionate în mod deliberat. Scopul lui Octavian era unul strict personal. Antoniu şi Cleopatra erau ultimii adversari în campania lui de a deveni stăpânul întregii lumi romane. Astfel, era în interesul lui Octavian să ştirbească imaginea Cleopatrei, înfăţişând‑o ca pe o vrăjitoare din Orient care îşi foloseşte puterile magice ca să‑l atragă pe Antoniu – un roman cu intenţii nobile, în ciuda comportamentului său depravat – de la îndatoriile sale, pentru a se putea erija apoi în rolul salvatorului, care se vede nevoit să preia frâiele puterii pentru a‑şi apăra ţara.

Octavian avea o echipă de „propagandişti” care stăpâneau arta răstălmăcirii la fel de bine ca şi cei de azi. Mai mult, după ce a ajuns la putere, a distrus 2.000 de documente care nu‑i susţineau versiunea asupra evenimentelor întâmplate şi a refăcut Cărţile Sibiline, în aşa fel încât oracolele acestora să‑i reflecte cât mai bine afirmaţiile. În consecinţă, Cleopatra – o conducătoare charismatică, inteligentă şi cultivată, care vorbea şapte limbi şi care mult timp a dus o viaţă de celibat – a devenit simbolul plăcerilor carnale, al frumuseţii fatale şi al depravării monstruoase, o femeie hotărâtă să aducă pe colinele sacre ale Capitolului din Roma zeităţile‑animale din mitologia egipteană, decadenţa şi despotismul lumii barbare.

Propaganda lui Octavian s‑a dovedit atât de eficientă, încât – alimentată atât de faptele reale, cât şi de imaginaţia romantică a oamenilor – a dat naştere mitului Cleopatrei şi al lui Antoniu, care timp de două milenii a continuat să prindă aripi, să sufere modificări şi să ne fascineze fără încetare. La începuturile erei creştine, Cleopatra a devenit o Evă seducătoare pentru un Adam naiv întruchipat de Antoniu. În viziunea lui Chaucer, Cleopatra era o femeie virtuoasă, statornică şi credincioasă iubirii ei pentru care şi‑a dat şi viaţa. Dante a plasat‑o pe Cleopatra cea „desfrânată” în al doilea cerc al iadului alături de alţi păcătoşi mistuiţi de plăcerile carnale precum regina Didona din Cartagina şi Elena din Troia. Shakespeare a creat povestea unei iubiri obsesive, sortite pieirii, îmbrăcându‑şi personajele – după cum îi era obiceiul – în straiele complexităţii, umanităţii şi universalităţii. În concepţia victoriană, Cleopatra era o femeie dominatoare, exotică şi periculoasă, a cărei viaţă nu avea nimic în comun cu cea a iubitei lor regine.

În epoca modernă, Cleopatra a devenit marea dragoste a lui Antoniu, femeia pentru care acesta a renunţat la lumea întreagă, lucru care – în concepţia romanilor – ar fi fost un viciu de neiertat, dar care – în viziunea contemporană – a căpătat valenţe romantice, transformându‑se în virtute. Dacă unii au văzut în Cleopatra prototipul feminismului, alţii i‑au conferit o imagine metaforică, înfăţişând‑o ca pe o prezenţă întunecată într‑o lume ostilă, dominată de bărbaţi albi.

Frumuseţea ademenitoare a Cleopatrei a constituit întotdeauna un aspect important al mitului. Deşi sursele antice susţin în unanimitate faptul că a murit îmbrăcată din cap până în picioare în veşminte regale, artiştii o zugrăvesc de‑a lungul timpului stând dezbrăcată pe un catafalc, în timp ce o viperă, înfăţişată ca un simbol falic, îşi înfige colţii în trupul ei lasciv.

Mai presus de toate, Antoniu şi Cleopatra – ca şi Iuliu Cezar, celălalt iubit al reginei Egiptului şi mentorul lui Antoniu – au rămas printre puţinele personaje clasice care se află şi astăzi pe buzele tuturor. Viaţa lor constituie subiectul unor opere dramatice extrem de cunoscute. În primii ani ai secolului XX, un profesor universitar din Germania a ajuns la concluzia că există 127 de lucrări dedicate acestui cuplu celebru (77 de piese de teatru, 45 de opere şi 5 spectacole de balet) create între 1540 şi 1905. De atunci, cel mai mare impact pe care cuplul îl exercită şi astăzi asupra imaginaţiei noastre îl datorăm cinematografului. Poate că filmul care a reuşit să ne impresioneze cel mai mult este producţia lui Wolf Mankiewicz din 1960, avându‑i ca protagonişti pe Richard Burton şi Elizabeth Taylor. Relaţia adulterină dintre cei doi actori charismatici, ce se desfăşura pe platourile de filmare, părea să oglindească evenimentele de pe ecran. La prima lor întâlnire, Richard Burton tremura ca varga sub imperiul mahmurelii. Interpreţii s‑au lăsat purtaţi pe aripile unei pasiuni mistuitoare, care a dat naştere unei relaţii extraconjugale. Richard Burton a început să‑i cumpere lui Taylor cadouri exotice şi scumpe, cum ar fi, de exemplu, un colier cu scarabei din perioada Cleopatrei. Criticii au sugerat că Elizabeth Taylor, la fel ca şi Cleopatra, l‑a îndepărtat pe Richard Burton de pe scena teatrului clasic, adevărata Romă a talentului său imens, atrăgându‑l în mrejele splendorii hollywoodiene. Filmul, al cărui buget a atins cote extravagante, a alimentat şi mai mult legenda luxului şi a exceselor fără măsură, asociate cu numele lui Antoniu şi al Cleopatrei.

Nu este uşor să aflăm care este adevărul din spatele propagandei şi mitului, iar răspunsul la această întrebare este, fireşte, subiectiv. Cele patru surse clasice care descriu viaţa lui Antoniu şi a Cleopatrei le reprezintă operele scrise de Plutarh, Suetoniu, Appian şi Dio Cassius. Aceştia şi‑au scris lucrările după 130, 140, 160 şi 230 de ani de la moartea celor doi îndrăgostiţi. Regăsim însă şi anumite referiri ale contemporanilor cuplului în scrisorile şi în discursurile pline de elocinţă ale lui Cicero, cât şi în poemele lui Vergiliu şi Horaţiu, dar şi în inscripţiile şi portretele de pe monede sau monumente. Toate aceste surse sunt influenţate de propaganda lui Octavian, deşi Plutarh şi Suetoniu au recurs la dovezi şi informaţii mult mai diversificate, favorabile celor doi îndrăgostiţi. De exemplu, Plutarh se bazează pe mărturiile medicului Cleopatrei, pe amintirile familiei lui, transmise din generaţie în generaţie, sau pe dovezile obţinute în timpul călătoriilor sale în Egipt. Suetoniu a apelat la o gamă largă de anecdote, unele chiar vulgare, izvorâte din bârfele contemporanilor. Aşa cum se întâmplă în cazul istoriei antice, în special în cazul femeilor, există multe lucruri nespuse cărora nu avem altceva de făcut decât să le conferim propria noastră interpretare. Pe de altă parte, sursele se contrazic adesea unele pe celelalte, contrazicându‑şi uneori chiar şi propriile informaţii.

În ciuda ambiguităţilor, contradicţiilor sau omisiunilor, aceste izvoare ne conturează o parte din personalitatea, motivaţia sau dorinţele lui Antoniu şi ale Cleopatrei, ajutându‑ne să ne facem o imagine cât mai echilibrată asupra relaţiei lor furtunoase, pasionale şi tragice. Această carte încearcă să descopere adevărul ascuns în spatele miturilor şi legendelor ce învăluie cea mai frumoasă poveste de dragoste din istoria omenirii. Astfel, povestea tragică de dragoste dintre Antoniu şi Cleopatra este analizată în contextul epocii protagoniştilor şi relaţiilor personale şi politice cu Iuliu Cezar şi Octavian.

Există multe similitudini între lumea antică şi cea contemporană – relaţiile dintre Orient şi Occident, natura imperiului, exploatarea bogăţiilor Orientului Mijlociu, mascarea ambiţiilor personale în spatele conceptului de libertate, folosirea documentelor falsificate ori denaturate sau chiar distrugerea lor, stabilirea unor relaţii speciale, forme constituţionale şi subterfugii juridice, invocate sau ignorate, în funcţie de interesele părţilor implicate, expunerea vieţii private în scopuri politice, nepotismele şi ambiţiile personale. Dar mai presus de toate acestea, rămân pasiunile conducătorilor puternici şi efectul pe care ele l-au avut de‑a lungul timpului asupra imaginaţiei, istoriei şi culturii noastre.

 

Din „Antoniu şi Cleopatra. Adevărul din spatele celei mai frumoase poveşti de dragoste din lumea antică”, de Diana Preston, în pregătire la Editura Corint. Traducere din limba engleză şi note de Mirela Popescu

AFACERI DE LA ZERO