Ziarul de Duminică

Anul literar 2010 (II). Proza/ de Bogdan Creţu

Anul literar 2010 (II). Proza/ de Bogdan Creţu

Autor: Cretu Bogdan

24.02.2011, 23:32 87

În 2010, scriam în urmă cu două săptămâni,trecând în revistă volumele de poezie demne de atenţie (repar oeroare: am uitat să pomenesc apariţii bune şi foarte bune semnatede V. Leac, Ion Zubaşcu, Gelu Vlaşin), poezia a cunoscut o revenirespectaculoasă, dat fiind faptul că de câţiva ani titlurile pe caresă fi pariat cu mâna pe inimă erau excepţii; din păcate, între timpşi critica literară s-a repliat şi s-a obişnuit să treacă cuvederea cărţile de poezie, fiind mult mai interesată de roman saude sintezele de critică şi istorie literară.

Acesta este adevărul: cu excepţia câtorvacritici specializaţi (Al. Cistelecan, în special), majoritateaexegeţilor preferă alte genuri, mai populare, mai pe gustulpublicului (nu adaug: larg); oricum, marile evenimente literaresunt bifate de romane sau de studii academice, nimeni nu mai stă săfacă lobby pentru o plachetă de versuri, oricât de bună arfi. Poetului nu i se mai acordă un rol privilegiat în cetate, ba,am impresia, nici măcar în cercul restrâns al literaţilor. Ei bine,sper ca 2010 să fi contribuit la ieşirea din această criză areceptării.

Dar aş fi nedrept dacă nu aş remarca faptul că2010 a fost şi un an al prozei. Mai întâi, după cum s-a maiobservat, au revenit în prim-plan autori de la care se aştepta demult un roman, clasici în viaţă, intraţi în manuale. Este vorba deGabriela Adameşteanu şi Ioan Groşan.

Autoarea Dimineţii pierdute a publicatun bun roman, Provizorat, care reia temele şi procedeele maivechilor sale cărţi. Nu numai că personajul principal este LetiţiaArcan, eroina primului roman al scriitoarei, acum maturizată, darşi tematic, şi compoziţional, Provizorat-ul prelungeşteDimineaţa pierdută. Aceeaşi buclă deschisă către trecutulcare apasă sau chiar condamnă, aceeaşi etajare a destinelorparalele, dar care se influenţează reciproc, aceeaşi obsesie agenealogiilor problematice şi a implicaţiilor politice care dau învileag nebunia unui veac capabil să aglomereze într-o singură viaţăde om atâtea experienţe divergente, imposibil de testat una dupăalta ori chiar simultan, în vremuri normale. Este clar o reuşită,dar nu e cea mai bună carte a autoarei.

Ioan Groşan i-a dezamăgit pe unii critici dincauză că reia cu obstinaţie, în Un om din Est (căruia i sepromite o continuare - să sperăm că nu va mai dura douăzeci de ani)unele procedee de bas etage ale prozei sale umoristice. Nucred că putem vorbi de un eşec, chiar dacă acest roman nu îi ridicătotuşi cota acestui scriitor, care merită considerat, prin cărţilede tinereţe, cel mai talentat prozator dintreoptzecişti.

Osurpriză a fost scrierea autobiografică a lui Ion Vianu, Amorintellectualis, o carte a formării, care impresionează princonsecvenţă, verticalitate, dar mai ales prin marele talent deevocator, de povestitor. E o carte de bilanţ, care ridicăstandardele unei opere ce stârnea până acum un succes de stimă.Este, clar, cartea vieţii lui Ion Vianu, un psiholog care a fostmartorul unei epoci anapoda (comunismul, împotriva căruia a avutcurajul să protesteze), dar şi al unui mediu aparte (fiind fiulmarelui cărturar Tudor Vianu).

Un roman despre putere, despre vertijul pecare aceasta îl creează, despre jocurile din umbră care o susţineste Ambasadorul invizibil al lui Nichita Danilov. O spunclar: e cea mai bună carte de proză a cunoscutului scriitor ieşean;autorul are curajul de a intra în intimitatea mai-marilor istoriei(capitolul despre Lenin este excelent), de a pune la cale scenariiîn care convoacă stafii ale trecutului (de la Cezar, la Petru celMare, Napoleon, Stalin etc.) şi de a radiografia, cu instrumenteinaccesibile politologiei sau psihologiei, acest mecanism alhipnozei pe care o produce puterea asupra individului. E o temămare, riscantă, care îi iese lui Nichita Danilov.

Mai notez apariţia unui roman al lui RaduMareş, Când ne vom întoarce, care ne reîntoarce într-o altălume şi într-o altă istorie: e vorba de anii 40, de provinciileromâneşti pierdute, mai precis de Bucovina. Ei bine, într-un astfelde context nebun, o poveste de iubire reinventează normalitatea,chiar dacă pentru această vină protagoniştii săi sunt zdrobiţi. Eun roman care merită toată atenţia şi un prozator faţă de cartecritica literară are restanţe.

Radu Aldulescu a publicat, la începutulanului, romanul Ana Maria şi îngerii, o carte esenţială însilogismul operei sale; mai întâi, totul porneşte de la un cazreal, ceea ce impune din start alte rigori decât cele obişnuite. E,de fapt, drama unei femei care fuge din România înainte de 1989 şicunoaşte toate umilinţele unui auslander, dar a căreitragedie este pierderea fiicei, pierdere cauzată de o boalăneiertătoare: lupus. De cele mai multe ori, ai impresia cănaratorul prim al poveştii nu girează naraţiunea, ci doar pune capla cap diferitele puncte de vedere ale personajelor, astfel încât,dintr-o sumă de subiectivităţi, rezultă o viziune obiectivă. Una,altfel spus, autentică. Bifez, deci, încă o reuşită în dreptulacestui scriitor important, pe care îl consider cel mai bunprofesionist al prozei noastre de după 1990.

Matei Vişniec a publicat un roman scris mai demult, Domnul K. Eliberat, care întoarce perspectiva dinromanul lui Kafka, punându-şi personajul în ipostaza unui eliberatcare nu ştie să-şi gestioneze libertatea, care nu ştie, de fapt, lace e bună. Un roman care se înscrie în sfera tematică a lui MateiVişniec.

Pentru mine unul marea surpriză a anuluitrecut a fost romanul lui O. Nimigean (foto), Rădăcina debucsau. Este cartea unui personaj care, pe măsură cetraversează experienţe traumatizante (despărţirea de soţie, boalagravă a mamei bătrâne, îngrijirea acesteia), consemnează totulîntr-un efort cu mize terapeutice şi chiar iniţiatice: la final,Liviu se descoperă pe sine, un altul, responsabil, sensibilizat,împlinit. A trecut proba de foc a suferinţei nu altfel decâtscriind-o. La fel cum şi O. Nimigean a trecut proba de foc aromanului, dând o carte care, cu siguranţă, este printre cele maibune din ultimii 20 de ani.

Tot o surpriză extrem de plăcută a fost şiromanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii! Este unroman-roman, o poveste extrem de bine articulată, despre smulgereabrutală din adolescenţă, despre nostalgia copilăriei, desprecompromis şi iubire, despre comunism şi, nu în ultimul rând, despremoarte. Gheo are însă talentul de a îşi ţine cititorul cu sufletulla gură până la ultima pagină, romanul său fiind, deşi masiv, unulextrem de alert, care pigmentează momentele tensionate, tragice cuun simţ al comicului bine strunit. Cu totul, o reuşită certă, decalibru, ce conferă o dimensiune nouă acestui autor pe care lumeaîl lua în serios mai curând ca publicist decât caprozator.

De un mare succes s-a bucurat şi cartea luiMarin Mălaicu Hondrari, Apropierea, un roman poetic, ce puneîn pagină povestea unor prieteni care cred că poezia poate schimbalumea şi care pornesc într-o aventură picarescă; aceasta sedovedeşte a fi, în ultimă instanţă, o căutare de sine. E o cartecare cu siguranţă merită atenţie, dar care mie mi-a stârnit unentuziasm mai temperat decât al altor comentatori (nu îmi scapădensitatea de "care").

În fine, multe alte titluri ar fi de pomenitîn această listă, de la romanul lui Dan Coman, Irezistibil,la cel al lui Octavian Soviany, Viaţa lui KostasVenetis. Cum nu am apucat să citesc însă decât fragmente dinaceste cărţi, las pentru o altă ocazie comentarealor.

Ne va fi greu să alegem, anul acesta, uncâştigător al Premiului Naţional de Proză oferit de Ziarul de Iaşi.Nu pot decât să mă bucur că decizia va fi dificilă: asta înseamnăcă, în ciuda scepticilor, literatura română contemporană o ducebine. Criza nu a afectat-o, ba dimpotrivă.

AFACERI DE LA ZERO