În conformitate cu definiţiile în uz, arlechinada se referă la o piesă în care arlechinul joacă rolul principal; la o bufonerie. La figurat, termenul desemnează o faptă caraghioasă, ridicolă, un caraghioslâc”. Cu arlechinadele suntem, s-ar zice, în sfera deriziunii. După ce a descoperit însă personajul arlechinului, modernitatea a jucat mai cu seamă pe contrastul dintre deriziune şi tragism, transformându-l într-o complementaritate. Aşa trece Arlechino din commedia dell arte în pictura lui Rouault şi Picasso, şi tot aşa ajunge şi pe tărâmul picturii româneşti, la un Corneliu Baba, unde poate fi situat în suita regilor nebuni şi himerici.
Expoziţia clujeană din această vară, din Galeria Librăriei Diverta, a Evei Dolha etalează pânze din aceeaşi gamă arlechinescă. Portrete fără nimic vesel, melancolice sau de-a dreptul triste, însă mereu cu o cromatică de cofetărie şi de carnaval, spaţii felinniene, de circ, sau zboruri cu un mănunchi de baloane colorate, pentru copii, pe deasupra unei incandescenţe indistincte marchează, împreună cu false reflectări în oglinzi premonitorii ori cu posturi fără identitate într-o spaţialitate fragmentată jalonează o explorare tematică marcată de stratificări culturale multiple. Deşi prezente aluziv şi rafinat în context, acestea fac să reverbereze exerciţiile plastice ale autoarei petrecute într-o dimensiune suprarealistă neosentativă, deşi marcată. Suntem în plin metafizic, dar el poate fi citit şi ca simbolistică arhitectural-scenografică şi portretistic-vestimentară a unei căutări identitare nesigure de rezultate. Farmecul şi performanţa vin acum, la Eva Dolha, nu din exerciţiile canonice pe tema arlechinului, ci prin instinctul şi priceperea care fac din execuţiile picturale un traseu angoasant între aici şi dincolo, între starea de spirit melancolică ori lipsită de speranţă şi aventura într-un dincolo, aidoma traseelor Alisei prin Ţara Minunilor.
Într-un loc, suspendat la balcon, mascat, dar cu o chitară ce sugerează o stare muzicală, arlechinul atârnă deasupra unui oraş cu siluete bisericeşti oarecum familiare clujenilor. Asemănarea relativă trimite tocmai la metamorfozele pe care starea onirică ori reveria le pun în mişcare, delocalizând dar şi trăgând cu ochiul la condiţia relativă a realului. De aceea, prin atmosfera atent concepută, ca şi prin sintagmele iconice pe care le pune în joc, Eva Dolha intră, de astă dată, cu decizie în lumea fantasticului, a metafizicului – cu ecouri distilate din Giorgio de Chirico şi din Carra - şi a suprarealismului, dialogând în această intersecţie stilistică cu o întreagă tradiţie modernistă; dar şi definindu-se ca o contemplativă cu un simţ bine strunit al exuberanţei cromatice şi al preciziei în execuţie.
În fond, nu suntem la o atât de mare distanţă de etapele anterioare ale creaţiei artistei, când miza evidentă era aceea a unei acurateţi cvasi-hiperrealiste, în unele cazuri, în pofida aparent umilei cantonări în sfera naturilor moarte. La o privire nici măcar foarte stăruitoare, şi acolo se dezvăluiau planurile de profunzime ale unei nelinişti care îi permitea să creeze o atmosferă din tensionala aşezare tăcută a unor obiecte foarte diferite în acelaşi context, creând astfel un câmp de forţe ce nu putea scăpa contemplării.
Există o doză bună de lirism nedisimulat de astă dată în solitudinile iscoditoare şi neconfortabile ale personajelor; mai mult şi mai apăsat decât atunci când, bunăoară, aproape în maniera lui Andy Warhol, autoarea contempla în deplinul lor imobilism un ritm de cuţite şi de furculiţe în aşteptare eternă pe o faţă de masă.
Universul pictural al Evei Dolha este în plină expansiune, iar viziunea ei artistică adaugă noi straturi de consistenţă premiselor sale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
