Ma intrebam zilele trecute: cand, oare, am fost cuprins pentru intaia oara de acea delicioasa febra spirituala pe care ti-o da lectura la care participi cu toata fiinta ta? Si mi-am amintit o dimineata de toamna, toamna rece aplecata spre iarna cand, bolnav, molipsit de una dintre acele boli usoare, febricitante, ale copilariei, am deschis o carte pe care n-am uitat-o de atunci. Era primul roman, prima istorisire mai ampla, cu peripetii si personaje numeroase, pe care o citeam. Un roman de Jules Verne, Prin desertul de gheata, istoria unui capitan de corabie obsedat de atingerea Polului Nord, unul dintre acei eroi exaltati, obstinati, pasionati pana la nebunie ai marelui povestitor.
Eram subjugat. Inaintam cu capitanul Hatteras (daca nu cumva eram eu insumi acela) printr-un tinut prodigios, acela al marelui Nord, dar care era, in acelasi timp, spatiul magic al cuvantului inscris intr-o carte. Aceasta carte ma invaluia, ma poseda cum nu ma cuprinsese inca nimic in scurta mea viata de pana atunci. Cartea imi vorbea.
Am avut cu totii, mai mult sau mai putin limpede, aceasta revelatie, in copilarie, atunci cand, deprinzandu-ne cu cititul, am descoperit placerea lecturii: cartea ne vorbeste. Cuvintele cartilor pe care le citeam atunci, neintelese uneori, rezistandu-ne ca niste obiecte dure, impenetrabile, ne seduceau. O pasiune se nastea in noi, o data cu aceasta seductie, pasiunea cititului. Si, totodata, faceam ucenicia unei arte, deprindeam nu fara efort adeseori arta lecturii.
Intr-adevar, nu era lesnicioasa lectura, la cei vreo treisprezece ani ai mei, a clasicilor francezi sau a eseurilor lui Montaigne. Dar infrangerea insasi a unei dificultati insemna o victorie mai scumpa decat toate divertismentele pe care mi le oferisera pana atunci lecturile-jocuri. Nu ma distram, ma initiam. Parasisem rezervatiile copilariei si intram in universul celor mari. Clasicii ma introduceau in tainele revelate omului matur. Descopeream un univers consacrat, un templu pe care-l socoteam desavarsit in toate incheieturile sale, adevarata intrupare a absolutului. Citeam si reciteam Fedra sau Eseurile lui Montaigne si eram incredintat ca vad fata catre fata Pasiunile Iubirii si Moartea. Nici un cuvant nu mi se parea zadarnic, futil, nelalocul lui, substituibil, in textele acestea de marmura cuvantatoare.
As putea spune si eu ca Sartre: "Mi-am inceput viata asa cum, fara indoiala, o voi sfarsi: in mijlocul cartilor". A intalnit pentru intaia oara cartile in biblioteca bunicului sau si venerase "aceste pietre inaltate" pe cand inca nu stia sa citeasca. Niciodata natura nu i-a spus copilului Sartre ceea ce i-au spus cartile. "Ele mi-au fost - va marturisi mai tarziu - pasarile si cuiburile, animalele de casa, staulul si satul; biblioteca era lumea cuprinsa intr-o oglinda". Cand o aude pentru intaia oara pe mama lui, care de atatea ori il incantase cu istorisirile ei facute cu viu grai, citind dintr-o carte o poveste, copilul Sartre are revelatia pe care am avut-o si noi: cartea vorbeste.
Prin aceasta cartea este asemanatoare cu o fiinta vie. Intretinem relatii de prietenie cu multe dintre cartile pe care le-am citit, le stimam pe unele, le iubim pe altele sau le detestam. O carte nu poate fi niciodata indiferenta. Iar secarea poftei de a citi la un cititor, pana atunci pasionat, este echivalenta cu o moarte a spiritului. Numai melancolia sfarsitului, aceea a unui fin de siècle, il putea face pe un Mallarmé sa exclame dezabuzat: "Carnea, vai, e trista si cartile-s citite". Poetul marturiseste, cu orgolioasa amaraciune: "j'ai lu tous les livres". Cam tot astfel, dar nu cu orgoliu, ci cu o surazatoare autoironie, declaram si eu intr-un anume moment al vietii mele. Toate cartile! Este, oare, stare mai dezolanta decat aceea a epuizarii poftei de a trai, de a vedea, de a descoperi citind? Cel care nu mai are nici-o curiozitate, cel care crede ca nici o carte nu-i mai poate spune nimic, ca a epuizat toate cartile, e cu adevarat un om sfarsit. Dupa cum exista, mai rar, intoxicati ai lecturii, maniaci ai paradisului artificial al cartilor, a caror lacomie intemperanta ii face sa abuzeze de universul livresc, in care vad o evaziune posibila din universul real, un soi de hasis.
Arta de a citi e la antipozii extremismului acestor fanatici ai cartii, ca si ai plictisului grav al celor ce au epuizat placerea lecturii. Niciodata, poate, ca in zilele noastre, n-a fost mai multa nevoie de o asemenea arta - dobandita prin exercitiu pasionat - de o arta a lecturii. Suntem intr-un secol care a inmultit posibilitatile de comunicare intre oameni, de exprimare si de transmitere a informatiilor. Mijloacele audio-vizuale au patruns in casele fiecaruia dintre noi. Pasiunea imaginii, a sunetului isi disputa intaietatea, in viata omului modern, cu aceea a cartii. Dar dupa cum cinematografia nu a ucis teatrul, dupa cum televiziunea n-a eliminat cinematografia, tot astfel tehnicile audio-vizuale de comunicare sau computerele nu vor elimina lectura. Lectura - pasionatii ei o stiu atat de bine - nu este pur informationala. Nu citim doar pentru a dobandi anumite cunostinte. Citim - chiar si unele tratate stiintifice si, cu atat mai mult, operele literare, filosofice - tot astfel dupa cum traim: cu participarea intregii noastre fapturi, cu gandurile, cu sensibilitatea, cu sensualitatea, cu temperamentul, cu caracterul nostru.
Un inventator fantast din seolul al XVI-lea, Athanasius Kircher, a proiectat o utopica "masina de citit". Cititul insa nu este o operatie mecanica lipsita de participarea cititorului. Privind, intr-o veche gravura, aparatul bizar al lui Kircher, cu rotile si lanturile lui, zambesti. Cat de inutil complicata e toata aceasta tehnica pe care un simplu gest al scoaterii unei carti de pe raft o suplineste. Nu ne ramane - cititori impatimiti - decat sa deschidem cartea. Si cartea vorbeste.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
