Orice dicţionar aţi consulta, în orice limbă, maimult ca sigur la cuvântul karateveţi găsi explicaţia că este o artă marţială japoneză. InsuleleRyukyu, unde s-a născut în realitate ceea ce astăzi numimkarate, nu au fost însă dintotdeaunajaponeze.
Situate puţin deasupra Tropicului Cancerului,înşirate la est de China, pe mai bine de o mie de kilometri, întresud-vestul Japoniei şi nord-estul Taiwanului, separând Marea Chineide Est de Marea Filipinelor, Insulele Ryukyu (cunoscute, înîncercarea de a reda pronunţia mandarină, şi sub grafiile Luchu sauLoochoo) au fost, mai bine de patru secole, un regat cu centrul peinsula Okinawa, cea mai mare din arhipelag. Deschiderea spreexterior şi porturile ideal plasate în calea comerţului dintreChina, Corea şi Japonia au asigurat prosperitatea regatului. Dealtfel, cultura tradiţională a insulelor este o sinteză întreînrâurirea chineză şi cea japoneză.
Intervalul cuprins între anii 1322 şi 1429 estecunoscut în istoria arhipelagului ca Perioada Sanzan, "a celor treimunţi" - de fapt, tot atâtea formaţiuni statale cristalizate peteritoriul Okinawei: Hokuzan "Muntele din nord", Chuzan, "munteledin centru" şi Nanzan, "muntele din sud". Cea mai întinsă era ceadin nord, dar cea mai puternică economic era Chuzan, din centru (cuportul Naha). În 1416 Chuzan şi-a anexat nordul, iar în 1429 sudul,formând astfel nucleul Regatului Ryukyu, care avea să dăinuiască şisă prospere timp de patru secole şi jumătate.
Încă din 1372, Chuzan-ul începuse să plătească tributImperiului Marelui Ming, astfel că noul Regat insular s-anăscut tributar - şi aşa avea să şi rămână, până aproape desfârşitul său, căpătând, în schimb, dreptul de a face comerţnestingherit în zonă. Odată cu trimişii Imperiului continental, aupătruns în Okinawa şi artele marţiale chinezeşti, la a cărordezvoltare locală avea să contribuie, în mod paradoxal, un edictregal care interzicea portul de armă atât nobililor războinici, câtşi poporului de rând. Evident, se urmărea evitarea conflictelorinterne care ar fi putut duce la redivizarea insulei, ca şi aciocnirilor dintre localnici şi străinii din porturi. Consecinţaperversă a fost că în 1609, când un clan japonez a invadat, cu 2500de samurai, regatul, localnicii nu prea mai aveau cum să se apere,iar regatul au început să plătească tribut şi japonezilor (laînceput fără ştirea chinezilor). Interdicţia de a purta arme afost, evident, prelungită de ocupanţii japonezi, care au întărit-oprin instituirea de pedepse împotriva celor care ar fi încălcat-o.Paşnicilor locuitori ai Okinawei nu le rămânea decât să dezvoltetehnici de luptă fără arme (sau cu substitute de arme, precumuneltele agricole). Şi au făcut-o, combinând metode indigene,numite te "mână", şi chinezesculkenpo, iar rezultatul a fost ceea ce cunoaştemdrept karate (din kara"gol" şi te "mână"), o tehnică de luptă careurmăreşte anihilarea adversarului prin lovituri cu mâna, cu cotul,cu piciorul, cu genunchiul, prin secerare, forfecare etc. În 1879,când guvernul Meiji de la Tokyo a decretat abolirea statului Ryukyuşi anexarea insulelor la Japonia, tehnicile ajunseseră lamaturitate (din 1901, în şcolile publice din arhipelag karate aveasă fie materie de studiu).
Japonia a aflat despre karate la începutul sec. XX.Prima demonstraţie a avut loc la Tokyo în 1922, în faţaîmpăratului, şi a trezit un asemenea entuziasm, încât zece ani maitârziu principalele universităţi japoneze (încurajate, ce-i drept,de politica guvernamentală, care întrevăzuse în cultivarea artelormarţiale un important mijloc de educaţie în spirit naţionalist)aveau deja cluburi de karate. Okinawa era japoneză, prin urmare şikarate era japonez.
Asociaţia Japoneză de Karate a luat fiinţă după celde-al Doilea Război Mondial, în 1949, iar primele campionates-au organizat în 1957. De prin 1955-1956 datează şi primeleatestări ale cuvântului în limbile occidentale (franceză, englezăetc.)
Primii străini care s-au îndrăgostit de karate aufost militarii staţionaţi la baza americană din Okinawa, daradevărata popularitate internaţională a venit odată cu filmele deacţiune din anii '60 şi '70. Răpiţi de iureşul luptelor de pemarele ecran, mulţi au ajuns să creadă că orice tehnică orientalăde lovire a adversarului este karate.
Practicat de zeci de milioane de oameni, Karate mai are unsingur păs: nu a reuşit să devină disciplină olimpică. Propunerea afost supusă de două ori la vot, în 2005 şi 2009, dar nu a întrunitmajoritatea necesară.
Prima atestare în limba română a luikarate este (până la probacontrarie) din 1974, într-o revistă elitistă, şi trimite la… unserial de televiziune: "O femeie, bineînţeles, o femeie-detectiv,având grenade (...) înspăimântându-şi adversarii la karate..."(R.lit. 18 IV 74 p. 17).
Federaţiile de karate din România s-au născut, toate, după1990, dar în pofida răstimpului scurt scurs de atunci,numele practicanţilor, pe lângă varianta internaţională,karateka, şi-a dezvoltat şi unaautohtonă, karatist (dinkarate Ă -ist): "MarianBătăiosu se caracterizează drept karatist şi naţionalist, singurulcandidat (la prezidenţiale) antisistem", G. 23 VIII 09. Ba, chiar,avem atestată şi forma moţională karatistă pecare, cu generozitatea care ne caracterizează, o aplicăm şifrumoaselor de alte neamuri: "Milla Jovovich e o karatistă defrunte, a învăţat să boxeze şi să lupte după tehnici orientale", AS633 / 04 p. 21.
Karatistă / şi artistă / Milla e şi modelistă…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
