Ziarul de Duminică

Arte marţiale (IV). Judo sau calea supleţii/ de Alexandru Ciolan

Autor: Alexandru Ciolan

30 mar 2011 1001

Judo este un produs tipic al epocii Meiji.

Întinsă între 1868 şi 1912, perioada de"guvernare luminată" (mei â lumină, ji â guvernare) ascos Japonia din izolarea la care ea însăşi se supusese timp dedouă secole pentru a nu mai plăti tribut Chinei, a controla strictcomerţul exterior al ţării şi a o feri de lăcomia europenilor careîncepuseră să-i dea târcoale, văzând în ea o posibilăcolonie.

La mijlocul secolului al XIX-lea, însă, capitalismul şi-apierdut răbdarea şi a impus, sub ameninţarea tunurilor de la bordulunor nave de război americane, deschiderea spre comerţulinternaţional. Şogunul a semnat tratate de pace şi amiciţie cuStatele Unite, Marea Britanie şi Rusia, a trimis misiuni înOccident pentru a studia civilizaţia de acolo şi a început sădeschidă ambasade în Europa.

Conectată la exterior, Japonia trebuia să se modernizeze rapidşi în interior, renunţând la relaţiile, instituţiile şi valoriletradiţionale ("feudale"). Iar asta s-a întâmplat în EpocaMeiji.

Părintele judo, Jigoro Kano (1860-1938, foto 2), este el însuşio figură emblematică pentru epoca Meiji, în care a crescut, s-aformat şi a creat - o perioadă de febrile căutări, de sfâşieriîntre copleşitoarea greutate a trecutului şi atracţia exercitată desirenele viitorului de tip occidental. Dacă s-ar fi născut ceva maidevreme, poate că Jigoro ar fi fost, ca şi tatăl său, producător desake, băutura spirtoasă din orez, iar dacă s-ar fi născutmai târziu poate că ar fi devenit ofiţer sau inginer. În perioadaîn care s-a format el, începuse deschiderea şi prioritară eracreşterea de specialişti în limbile şi culturile occidentale.

În primii ani de şcoală (particulară!), Jigoro a studiatconfucianismul şi… engleza. La vârsta de 14 ani, se perfecţionadeja în engleză şi germană într-o şcoală ţinută de europeni în nouacapitală, Tokyo (fostul Edo). Jigoro era pe atunci un pricăjit de41 de kilograme şi un metru şi jumătate înălţime, bătaia de joc acolegilor.

A aflat de la un prieten de familie, fost membru al gărziiŞogunului (garda imperială), despre ju-jitsu, arta marţială carel-ar fi ajutat să se întremeze, să capete forţă şi să crească înînălţime. Fostul samurai i-a făcut chiar o demonstraţie practică,dar l-a sfătuit să facă un sport modern - ju-jitsu, arta supleţii(ju â supleţe, jitsu â artă, tehnică) era prea periculos, fuseseconceput şi perfecţionat pentru oameni duri, războinici demeserie.

Lui Jigoro îi intrase însă în cap că trebuie să înveţe ju-jitsuşi a început să caute un maestru care să-l admită (proprietariişcolilor de ju-jitsu nu mai aveau voie, în epoca Meiji, să trăiascăexclusiv din predarea artelor marţiale, aşa că îşi deschiseserăcabinete de chiropractică, iar samuraii care în trecut populauaceste şcoli nu mai existau).

La vârsta de 17 ani, Jigoro a păşit pentru prima dată într-undojo (spaţiu dedicat practicării artelor marţiale) deju-jitsu al cărui sensei (â maestru) aplica metodapedagogică cea mai simplă şi cea mai veche: dădea cu elevul depământ până când acesta descoperea singur tehnica. Jigoro a maitrecut pe la trei maeştri din şcoli diferite până când, la vârstade 21 de ani, a obţinut licenţa necesară pentru a-şi deschidepropria şcoală. A început cu 9 elevi, ajutat, de trei ori pesăptămână, de fostul său maestru.

Ceea ce preda Jigoro în prima lui şcoală nu era diferit deceea ce învăţase el însuşi. Spre deosebire de foştii lui maeştri,Jigoro trăia într-o lume care se schimba rapid, renunţând fărăregrete la ceea ce nu-i mai era de folos. Iar ju-jitsu, aşa cumajunsese până la el, ca tehnică de luptă cu mâinile goale menită ascoate rapid din luptă adversarul, nu-şi mai avea raţiunea. Jigoroa priceput însă că în cufărul de cunoştinţe pe care îl moşteniseerau deopotrivă lucruri utile şi inutile. Şi-a propus să le trieze,să păstreze, să adapteze şi să dezvolte ceea ce şi-ar fi găsitrostul în societatea japoneză care se occidentaliza în ritm rapid.Şi a purces la o sinteză, preluând tehnicile principalelor douăşcoli de ju-jitsu, ryu, cele de trântire şi cele deîmpingere. Pricepuse că e mai uşor să pui la pământ un adversar pecare în prealabil l-ai dezechilibrat. Şi mai pricepuse că dincolode tehnicile propriu-zise şi de victoria sau înfrângerea într-oînfruntare, în artele marţiale clasice zăcea un imens potenţial deeducaţie morală pe care şi-a propus să îl trezească la viaţă.

Legenda spune că principiul noii arte marţiale ar fi încolţit înmintea lui Kano în urma observării atente a unui copac încărcat dezăpadă, ale cărui crengi rigide se rupeau sub greutate, dar celesuple se scuturau, prin îndoire, de nedorita povară. Şi, cumsistemul avea nevoie de un nume care să îl diferenţieze de ceea cese făcea în celelalte şcoli din Japonia, păstrând totuşi indicaţiafiliaţiei, a ales înlocuiască, în vechiul nume, tehnica, metoda(jitsu), care trimitea aproape exclusiv la aspectul fizic şide antrenament, prin do "cale". Judo nu mai era o tehnică, ometodă de dobândire a supleţii, a flexibilităţii, ci o cale decăutare a ei. Făcând pasul dinspre jitsu spre do,Jigoro Kano a întemeiat prima artă marţială recunoscutăinternaţional şi devenită sport olimpic.

Licenţiat în ştiinţe politice şi economie, bun vorbitor deengleză, Jigoro Kano a fost toată viaţa lui un educator. A fostangajat ca profesor, a lucrat în Ministerul Educaţiei, a fostprimul asiatic din Comitetul Internaţional Olimpic şi, înainte detoate, s-a ocupat îndeaproape de propria şcoală de judo, Kodokan,care a pornit în 1882 cu o duzină de tatami, rogojini deantrenament, s-a mutat din loc în loc, pentru că vechile spaţiideveneau neîncăpătoare, s-a transformat la începutul secolului XXîn corporaţie şi a ajuns, la mijlocul anilor '30, să aibă propriaclădire, cu peste 500 de rogojini. Şi aceasta avea să fie însăabandonată, după moartea lui Kano, pentru actualul imobil de 8etaje, în care au loc peste 1.200 de tatami.

Lui Jigoro Kano i se datorează şi sistemul centurilor carediferenţiază, în toate artele marţiale, gradele de expertiză, ca şiierarhizarea, prin dan, a centurilor negre (în 1911, dinKodokan ieşiseră peste 1.000 de deţinători de centuri negre).

Jigoro Kano s-a stins din viaţă în 1938, pe un vapor care-laducea spre Tokyo. Gurile rele spun că moartea i-ar fi fostprovocată (se opunea militarismului japonez), dar nu există doveziîn sprijinul afirmaţiei. După ce a trecut vârtejul celei de-a douaconflagraţii mondiale şi lumea a revenit la preocupări mai paşnice,judo şi-a început drumul glorios prin lume. În 1964, la Olimpiadade la Tokyo a fost introdus ca disciplină olimpică. La ora actualăeste a treia artă marţială din lume, după numărul de practicanţi(în Franţa este chiar prima, înainte de karate). UNESCO a declaratjudo, alături de nataţie şi de gimnastică, sportul cel mai complexşi cel mai indicat pentru formarea fizică şi morală atinerilor.

În ţara noastră, aflăm de pe site-ul Federaţiei Române de Judo,unul dintre profesorii formaţi de Jigoro Kano ar fi ajuns prin1928, iar în 1934 s-a organizat prima competiţie, în care s-auînfruntat elevii şcolilor de jandarmi şi pompierii. De atunci artrebui să dateze, aşadar, numele sportului. Şi la noi, însă, ca şiîn restul lumii, judo creşte cu adevărat abia în anii '50. Pe lajumătatea anilor '60 încep demersurile pentru crearea uneiFederaţii Naţionale, care ia fiinţă în 1968.

Înainte de a se fi folosit internaţionalul karateka,practicanţii români ai sportului flexibilităţii erau desemnaţi cuun nume românizat, judocan: "În faţa unor adversari devaloarea celor prezenţi pe saltelele instalate în sala Floreasca,judocanii români şi-au etalat calităţile." (Sc. 29 I 73 p. 2). Sprezilele noastre, citind în presă, titrat cu litere de-o şchioapă, că"Titoasca (un interlop) a bătut un judocan cu ranga" (Curierulzilei 27 V 09), dar că "Judoka clujeană Corina Căprioru, aur laEuropenele de la Viena" (Z. de Cluj 23 IV 10) deducem că s-a produsdeja o specializare stilistică: judoka ar fi termenuloficial, iar judocan cel folosit în registrul colocvial.Avem chiar consemnată, pe la începutul anilor '80, o formă hibridă,o bâlbă între forma neaoşă şi cea internaţională - judokan:"M.F. este al treilea judokan român care îşi adjudecă titlul decampion european" (Sc. 15 V 82 p. 5). Cum se va fi ajuns la ea…?Ortografiind neaoşul judocan cu internaţionalul "k" în locde "c"…? Sau adăugând sufixul românesc -an (familiar dinlungan, găligan, mexican etc.) la cosmopolituljudoka…? Greu de spus. Poate că ambele explicaţii suntvalabile, lămurind în egală măsură mecanismul de producere aconfuziei. În orice caz, interesant este că dicţionarele româneşti(DEX, Dicţionarul ortografic) l-au consemnat întâi pejudocan, în care au văzut un calc după fr., engl.judoka. Până şi MDN (Marele dicţionar de neologisme),din anul 2000, îl adoptă/adaptează pe judocan, după ceediţiile succesive ale Dicţionarului de neologisme auînregistrat forma judoka.

La fel ca în cazul luptătorilor de karate, care, aşa cum amvăzut săptămâna trecută, au un nume copiat după cel internaţional,karateka, şi unul românizat, karatist, forma sufixatăjudocan pare a fi preferată, pentru că este în spiritullimbii.

Exemplificări şi datări pentru sensurile şi cuvintele noi dinacest articol veţi găsi în ediţia a treia a DCR (Dicţionarul deCuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.


ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, Bucureşti).Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universităţii Bucureşti).Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoiredactor-traducător la revista "Lumea" (1978-83), redactor laEditura Politică şi ulterior la Editura Humanitas (1983-1991),editor şi administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător şipublicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia.Preferinţe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, ChavelaVargas, Liviu Vasilică, Maria Lătăreţu, Fărâmiţă Lambru, DireStraits. Pasiuni: gătitul şi conservele de casă. Dorinţe: să aibănepoţi. Are un nepot.

Principalele valute BNR - luni, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1451
Ieri: 4.7627
Azi: 4.3202
Diferență: 1,1306
Ieri: 4.3164
Azi: 5.5448
Diferență: 0,3075
Ieri: 5.5297
Azi: 4.3410
Diferență: 0,9488
Ieri: 4.3386