Cu câţiva ani în urmă am făcut o excursie în Peru, fabuloasa ţară a incaşilor. Când vizitam catedrala din Lima tocmai era deschis mormântul în care se odihneau rămăşiţele lui Francisco Pizarro. Am avut şansa să cunosc o tânără arhitectă, Beatriz Lanegra, care supraveghea deschiderea criptei şi corectitudinea cu care erau scoase şi dispuse lespezile ce o acopereau. Mi-a făcut favoarea de a-mi arăta racla din plumb, de formă cubică, în care fuseseră adunate oasele bravului spaniol. Puţin după aceea mi-a trimis documentaţia legată de cercetările frenologice efectuate pe acestea şi concluziile legiştilor.
În vara acestui an m-am reîntâlnit cu acele rămăşiţe pământeşti şi am putut rememora epopeea derulată acum aproape 500 de ani în zone andine. Aceasta s-a datorat expoziţiei LʼInca et le conquistador, deschisă între 23 iunie şi 20 septembrie, la Musée du Quai Branly din Paris. Prin piese aduse de la Muzeul Naţional de Arheologie, Antropologie şi Istorie al Peru, Muzeul de Artă din Lima, din muzeul gazdă şi din câteva alte muzee europene, este reconstituită marea dramă a cuceririi marelui imperiu Inca.
Rapida şi definitivă înfrângere a puternicului potenţial militar şi uman local a fost rodul unui favorabil concurs de împrejurări. Uriaşul teritoriu ce se întindea pe 5.000 km şi deţinea o populaţie de 10 milioane de supuşi era format din triburi eterogene, diferite ca religie, limbă şi civilizaţie, ce căzuseră sub stăpânirea brutală a incaşilor, în urma războaielor de cucerire întreprinse de aceştia. Imperiul era stăpânit cu o mână de fier iar recalcitranţii şi rebelii erau pedepsiţi exemplar: răsculaţilor din Huanca-Villa le-au fost smulşi 3 dinţi de pe fiecare maxilar spre a ţine minte şi a nu repeta experienţa răzmeriţei iar cei din Canaris au fost forţaţi să mănânce inimile comandanţilor ce fuseseră executaţi. Aceste ţinuturi înrobite aşteptau orice prilej pentru a-şi recâştiga libertatea. Aşa că spaniolii au fost percepuţi ca nişte eliberatori mult aşteptaţi, izbăvitorii providenţiali de sub jugul sclaviei. Ţara era dezbinată şi de un lung război civil pornit de un pretendent la tron, Huascar, fratele vitreg al împăratului Atahualpa – rodul relaţiei tatălui lor, Huayna Capac, cu una dintre cele 500 de soţii şi concubine oficiale de care beneficia suveranul.
Incaşii erau un neam războinic şi mândru care îşi adulau împăratul, pe Marele Inca. Acesta era fiul direct al soarelui şi nimeni nu avea dreptul să-l umbrească. Supuşii nu-l puteau privi direct în ochi iar când i se înfăţişau ori el îşi făcea apariţia în mijlocul unei mase compacte a populaţiei, aceia cădeau cu faţa la pământ şi nu îndrăzneau să-şi ridice măcar capul. Când erau primiţi în audienţe trebuiau să vină desculţi şi să poarte o sarcină pe umeri spre a sta mereu aplecaţi în semn de respect. Marele Inca avea faţa ascunsă sub un voal de tul alb spre a nu li se releva în vreun fel.
Francisco Pizarro era un aventurier de origine modestă, născut în Estramadura, în 1478, care plecase de tânăr în Lumea Nouă unde deprinsese meseria armelor. A stat o vreme în Haiti, apoi în Panama unde află despre existenţa unei ţări foarte bogate, mai la sud, numită „Pirú”. A întreprns două expediţii spre acel ţinut unde debarcă în 1527. Dându-şi seama că acolo se poate, în sfârşit, îmbogăţi revine în Spania pentru a obţinte de la regele Carol Quintul o împuternicire spre a întreprinde cucerirea în numele Majestăţii sale Catolice şi a-i fi acrodate anumite beneficii şi un titlu. În 1532 revine în Peru, cu trei caravele şi însoţit de 180 de soldaţi bine echipaţi şi antrenaţi, şi 37 de cai. Printre tovarăşii de arme se aflau şi trei dintre fraţii lui Pizarro, Gonzalo, Juan şi Hernando.
Atahualpa se născuse în jurul anului 1500, era un bărbat tânăr şi puternic, un războinic brav şi crud, cu un chip expersiv, plete negre şi o mustaţă scurtă. Aflase despre sosirea unor oaspeţi ciudaţi şi-i fuseseră aduse despre ei informaţii uimitoare cum că aveau bărbi lungi, erau îmbrăcaţi în fier şi călăreau pe nişte animale ciudate, necunoscute în ţinuturile sale. Suveranul a fost atras de curiozitatea să-i vadă pe noii veniţi. Conform unei vechi legende, el credea că noii sosiţi erau de origine divină iar comandantul lor, Pizarro, este însuşi Viracocha, marele zeu. A venit să-i întâlnească în oraşul Cajamarca, pe 16 noiembrie 1532. Monarhul voia să impresioneze şi a folosit întregul fast aulic: era purtat pe o litieră de aur, îmbrăcat strălucitor, urmat de curteni şi de o gardă – care, din motive necunoscute, era neînarmată. În total erau vreo 30.000 de oameni în vreme ce spaniolii numărau doar 168 de inşi. Primele momente ale întâlnirii au fost agreabile şi pline de curtoazie până când s-a pornit urgia. Aici survin două versiuni privind motivele ce au declanşat ostilităţile şi modul cum a fost arestat atotputernicul stăpânitor. Cea spaniolă relatează că un preot din grupul lui Pizarro, Fray Vicente, i-a întins monarhului o biblie cerându-i să-i asculte învăţătura, să se supună regelui Carol V şi religiei catolice dar acesta, neînţelegând nici cuvintele, nici însemnătatea cărţii sfinte, după ce a dus-o la ureche sperând să audă ceva, a aruncat-o cu dispreţ, fapt ce i-a ofensat pe spanioli care au deschis focul cu archebuzele şi l-au înhăţat pe Atahualpa. Varianta locală este că împăratul le-a oferit oaspeţilor să bea, conform obiceiului lor de a încheia o pace prin ridicarea de toasturi, dar spaniolii, temându-se a nu fi otrăviţi, au vărsat pocalurile fără a se atinge de băutură, ceea ce l-a indignat pe Marele Inca şi a ordonat gărzii să atace. Dar garda, care depăşea numeric pe mercenarii spanioli, era cu mâinile goale. Trupele imperiale au fost stupefiate de îndrăzneala noilor veniţi de a-l privi pe Fiul Soarelui în ochi şi de a i se adresa ca unui muritor de rând, astfel că au rămas pur şi simplu paralizate, s-au lăsat masacrate ori au fugit în dezordine când au detunat archebuzele. Spaniolii au reacţionat cu o violenţă neînchipuită spre a-şi arăta forţa: pur şi simplu au măcelărit pe toţi câţi i-au prins. Se spune că, a doua zi, au fost numărate câteva mii de cadavre de băştinaşi în piaţa din Cajamarca. Momentul arestării împăratului şi începutul masacrului a fost reconstituit într-o pictură de Juan Lepiani după aproape 400 de ani, prin 1920.
Atahualpa a fost smuls dintre ai săi şi întemniţat de neciopliţii soldaţi europeni. Deşi primea un tratament special, primea vizite şi stătea de vorbă cu Pizarro şi locotenenţii săi, cu care adesea juca şah, viaţa lui nu mai era aceea a unui suveran absolut. Pentru a-şi căpăta libertatea, Atahualpa a promis că le va oferi, drept răscumpărare, o odaie plină cu aur până mai sus de înălţimea sa, atât cât îşi putea el ridica braţul deasupra capului, la care se adăuga o cantitate similară de argint. Această fabuloasă bogăţie, care cântărea aproape 12 tone, a fost adunata de pe întregul teritoriu al imperiului, din oraşele importante ca şi din provinciile mai sărace, în timpul record de 8 luni. Totuşi, conchistadorii erau nemulţumiţi că acea odaie nu este umplută mai repede cu tezaurul promis. Când camera a fost ticsită şi se împlinise sorocul să-l elibereze pe împărat, o grupare locală ostilă acestuia a lansat zvonul că era pregătită o răscoală contra spaniolilor şi o armată puternică avea să intre imediat în acţiune. Pizarro voia să beneficieze de o viaţă liniştită în continuare iar un Atahualpa revenit în capitala sa, Cuzco, înconjurat de trupe fidele, ar fi reprezentat o constantă primejdie. Aşa că a dat crezare zvonului şi nu s-a grăbit să-i dea drumul prizonierului cu sânge divin.
Şi între spanioli era dezbinare şi animozitate creată de suspiciuni privind conducerea ţinutului nou cucerit, numit Nueva Castilla (Noua Castilie), şi împărţirea prăzii. Pedro de Almagro, care îşi disputa întâietatea cu Pizarro, îl stima pe Atahualpa şi avea deplină încredere în el. Aşa că a dorit să se asigure de veridicitatea zvonului şi a plecat într-o patrulare spre ţinutul presupus ostil, însoţit de un mic grup de soldaţi. În lipsa lui, câţiva indieni au venit să-i raporteze lui Pizarro mari mişcări de trupe ce se îndreptau spre aşezarea lui. Atunci s-a decis soarta împăratului căruia i s-a intentat un simulacru de proces de trădare şi a fost condamnat la moarte. Urma să fie ars pe rug dar, pentru că fiinţa monarhului era sacră, el a cerut să fie botezat în credinţa catolică spre a-şi salva resturile pământeşti de mutilare. Aşa că i s-a făcut favoarea de a fi strangulat iar trupul i-a fost recuperat de supuşii fideli care l-au îmbălsămat. Talentatul băştinaş Felipe Guaman Poma de Ayala (1535-1615) care a elaborat o istorie ilustrată a evenimentelor din ţara sa, Nueva Crónica y Buen Gobierno, afirma că împăratul a fost decapitat. Oricare ar fi fost metoda prin care i-a fost adusă moartea, Atahualpa a fost al 13-lea Inca şi ultimul.
La câteva zile după execuţie, Almagro revenea cu vestea că nici o forţă indiană nu ameninţa pe spanioli, iar asasinarea suveranului fusese o decizie pripită. Această situaţie a accentuat şi mai mult duşmănia dintre el şi Pizarro.
Cel din urmă fusese ridicat de Carol Quitul la rangul de guvernator – echivalentul unui vicerege – şi i se acordase şi titlul de marchiz de los Atabillos. Şi-a stabilit capitala la Lima. Deşi familist în patria natală, după moartea împăratului şi-a luat drept ţiitoare pe una dintre văduvele acestuia, o femeie frumoasă şi nobilă, prinţesa Cusi Rimay Oclla, numită Mama Oclla la fel ca pe una dintre fondatoarele culturii inca. Ea a fost botezată sub numele de Angelina Yupanqui şi i-a născut viceregelui doi fii, Juan şi Francisco. Şi alţi conchistadori şi-au luat femei din elita locală şi astfel au fost întărite relaţiile cu populaţia cuperită prin sabie. Progeniturile au primit nume spaniole dar totdeauna, la acestea era adăugat şi Inca, spre a nu se uita că sunt metişi. Aceştia au format prima generaţie de nobili cu sânge amestecat din Peru.
Relaţiile dintre facţiunile conchistadorilor s-au deteriorat atunci când Almagro i-a făcut prizonieri pe doi dintr fraţii lui Pizarro, în 1538. Aceştia deveniseră foarte nepopulari prin atitudinea lor arogantă şi prin rapacitate. Guvernatorul se deplasează la Cuzco pentru a trata eliberarea lor şi a încheia o înţelegere cu oponentul său. Dar, când pacea părea că se restabilise între ei, fraţii Pizarro declanşează o ambuscadă în afara oraşului, îl fac prizonier pe Almagro şi-l execută. O istorie sângeroasă aceasta a începuturilor stăpânirii spaniole în Noua Castilie!
Nici Pizarro nu mai avea mult de trăit deoarece fiul lui Almagro voia să se răzbune şi, după luni de ameninţări, a pus la cale uciderea sa. Era o zi de duminică, 26 iunie 1541. Palatul guvernatorului se afla în imediata apropiere a catedralei din Lima dar, pentru a evita o intâlnire cu inamicii despre care i se relatase că-i pregătesc moartea, Don Francisco nu s-a dus la slujba de dimineaţă preferând să stea acasă. Şi-a luat prânzul devreme, în compania a patru prieteni. Accesul la locuinţa sa se făcea pe o scară îngustă, de lemn, plasată pe faţada clădirii. Agresorii, în număr de 12, au urcat unul câte unul acea scară şi au năvălit în cameră. Deşi avea 63 de ani, Pizarro era încă un om foarte viguros şi a rezistat, cu spada în mână, la toate asalturile, ucigând pe primii asasini ce au pătruns în odaia foarte mică. Spre a-l putea doborî au recurs la o stratagemă: au îmbrâncit pe unul dintre ai lor în arma bine mânuită de guvernator şi până ce acesta să şi-o poată extrage din trupul neânsufleţit, ceilalţi au sărit pe el şi i-au înfipt un pumnal în gât şi i-au dat alte lovituri mortale. S-a păstrat legenda că, înainte de a se stinge, Pizarro a mai avut timp să deseneze pe paviment, cu degetul muiat în propriu-i sânge, o cruce.
În 1977, în cripta catedralei din Lima, a fost descoperită, din întâmplare, o raclă de plumb pe care scria că înăuntru se află capul lui Don Francisco Pizarro. Împreună cu hârca viteazului conchistador se aflau resturile unei spade. Alături erau o altă cutie, din lemn, în care erau adunate mai mutle schelete. Pe unul dintre ele s-au găsit urme de agresiune şi s-a presupus că aparţin primului guvernator al Noii Castilii. În expoziţia de faţă a fost adus un facsimil al acestui schelet. Pe un monitor rula un film documentar în care nişte medici legişti îşi prezentau concluziile după ce analizaseră acele oseminte despre care spuneau că nu este sigur că ar fi ale lui Pizarro. După dimensiuni se poate vedea că Pizarro era un om de constituţie solidă, foarte înalt pentru acele vremuri, de aproape 1,90 m. Nici portretele în care este reprezentat nu au fost făcute după natură, toate fiind postume. O gravură a fost făcută în secolul al XVII-lea. În 1835, pictorul francez Paul Coutan a executat un portret în ulei al conchistadorului, la comanda regelui Ludovic-Filip care intenţiona să facă la Versailles un muzeu istoric. Acesta figura în expoziţie. La fel, au fost aduse portretele tuturor celor 13 împăraţi Inca şi al Mamei Oclla.
Armele conchistadorilor, căştile tip morion, jumătăţile de armură, harnaşamentul cailor, se alăturau măciucilor şi scuturilor de lemn ale indienilor. Foarte înaintata civilizaţie inca, măiastră în arhitectură megalitică, pricepută în medicină – unde practicau, cu succes, trepanaţiile craniene şi operaţiile complicate – nu cunoştea scrierea. Mesaje şi socoteli erau trimise printr-un sistem ingenios de sfori înodate – quipu.
Ca fundal pentru exponatele tridimensionale erau aşezate reproduceri mărite ale desenelor lui Guaman Poma, atât de inspirate, pline de detalii, rod al unei observaţii atente a lumii schimbătoare în care crescuse şi se formase. Ele impresionează prin marile cunoştinţe de anatomie, într-o vreme când, în Europa, studiile anatomice şi disecţiile erau la începuturi.
Comoara inca – bijuterii, veselă, idoli, măşti, figurine zoomorfe – nu s-a păstrat decât în prea mică măsură deoarece hulpavii chnchistadori au topit toate acele opere de artă din metale preţioase şi le-au transformat în lingouri, uşor de transportat şi de comercializat.
Prin expoziţia LʼInca et le conquistador, de la Musée du Quai Branly, au fost prezentate două personalităţi puternice şi două destine, fiind puşi faţă în faţă agresorul şi victima: Pizarro şi Atahualpa, conchistadorul de sorginte modestă însă neînfricat şi motivat de dorinţa înavuţirii rapide, ce a urcat, prin spada şi abilitatea sa, până la cele mai înalte onoruri, şi împăratul de origine divină, adulat de supuşi dar părăsit de ei în clipe de cumpănă, ce s-a prăbuşit până la baza scării ierarhice, murind ca oricare om de rând – mărire şi decădere, sublime amândouă în tragismul lor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
