Si totusi, indiferent de postura sau impostura civica a autoritatii, realitatea e laconica: un accident de disolutie a „marcii Gorduz" este imposibil. Fiindca ea are prea multe si limpezi fete ale exceptiei. Mai multe izbânzi decât un birocratic act de relocare din partea unei posteritati cinice. Cinica sau doar indiferenta, nu mai conteaza. Deoarece Gorduz a lasat in urma nenumarate si pretioase urme ce-i construiesc impreuna o alveola in timp. Securizata, statornica, invulnerabila.
A pus ochiul in rasul pamântului si a studiat de foarte aproape martiriul Brâncoveanului la Edikule. Ce poate fi mai ironic-amar decât o constructie de bronz contrarianta – un crestet retezat si o talpa de om, lipite una 
de cealalta, ca o sinteza oximoronica – intitulata aproape sarcastic „Conversând cu iarba"?
de cealalta, ca o sinteza oximoronica – intitulata aproape sarcastic „Conversând cu iarba"? L-a nemurit, apoi, pe Eminescu (desi poate ca nu mai era nevoie, dar a facut-o in felul lui!) in atitudinea astrala a unui chip de o emotivitate cutremuratoare (pornind de la masca mortuara a Poetului, pe care a demantelat-o cu o minutie aproape chirurgicala si apoi a recompus-o pe stradania viziunii sale, ce a devenit un simbol!). In anul 2000, la sediul UNESCO, atunci când s-a lansat Ziua Mondiala a Poeziei, s-au praznuit la Paris o expozitie si un festival care au pivotat universal in jurul acestui chip stelar, realizat de Vasile Gorduz. Mai mult, peste trei ani, atins de aceeasi febra idolatra, sculptorul avea sa-i confere lui Eminescu – plecând de la strofa, din „Oda (in metru antic)", atât de celebra: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;/ Pururi tânar, infasurat in manta-mi,/ Ochii mei naltam visatori la steaua/ Singuratatii" – neprihanita biruinta si dreptul de a purta geniul unui popor mai departe. Si mai departe de Pontul Euxin, dincolo de Ocean, la
Montréal, in mijlocul a ceea ce se numeste azi „Place de la Roumanie".
Montréal, in mijlocul a ceea ce se numeste azi „Place de la Roumanie". A vazut cu mâinile sale robace „Himera", o atipica formulare a irationalului, ca un paradox al istetimii visatoare, lucrare ce face astazi cinste uneia dintre cele mai prestigioase institutii patrimoniale, Stedelijk Museum din Amsterdam.
A studiat pâna la satiu pasarea care nu zboara, dar mediteaza, si a atins perfectiunea ce trimite aluziv atât la simbolistica egipteana, de o simplitate lipsita de orice hartag elitist, cât si la morala brâncusiana, de necesara abolire a retoricii zorzonului. Dincolo de zecile de variante in ipsos, piatra sau bronz – imprastiate in lume sau (inca) prin atelier – „Pasarea care-si inghite umbra" este simbolul lui Gorduz, asa cum „Rugaciune" este una dintre emblemele lui Brâncusi.
A imparatit apoi lumea, prietenii, patrimoniul cu portrete si busturi ce inchina un dram de aducere-aminte multora dintre personalitatile românesti, n-o sa numim decât câteva: Petre tutea, Henri H. Catargi, Mircea Eliade, Ioan Alexandru, Alin Gheorghiu – splendide in iscusinta efigii ale prezentului.
Si, in fine, si-a primit, cu o demnitate si o mândrie sinonime cu insasi stradania sa de-o viata – un zenit al desavârsirii care nu obnubileaza inefabilul – nota de plata a unei contemporaneitati inca vesnic datoare: Premiul pentru sculptura al UAP, Premiul National decernat de Ministerul Culturii, Premiul „Prometheus", inmânat, ex-aequo, lui si Silviei Radu, tovarasa sa de nobil destin si devotata fervoare.
Fara sa fi incuviintat („concediul de revelatie" e obligatoriu!), Vasile Gorduz a lasat in urma un trecut bine finisat. Dar, din nefericire, si un prezent asediat.
Pelerinajul in atelierul lui, cu putin timp inainte de a fi dezafectat, locul unde s-a pus la cale distilarea materiei in metafora, merita sa fie relatat pe-ndelete...
amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
