Augustin Buzura (III): Intruparea scriitorului

Dupa terminarea liceului, m-am indreptat si eu spre ideea de a urma o facultate si de aici au inceput problemele. Mama visa sa ma fac medic veterinar, tata ma vedea preot; mie nu mi-a placut nici una, nici alta, drept pentru care am optat pentru medicina umana, dar nu am fost atat de bine pregatit pe cat as fi vrut. In ce priveste povestea cu medicina veterinara, aceasta a fost, si ea, destul de complicata. In spatele casei noastre - ca sa vedeti cum se leaga lucrurile in viata - se afla casa preotului exorcist despre care am vorbit deja. El avea un fiu, profesor la Facultatea de Medicina Veterinara din Bucuresti si un foarte mare specialist in Anatomie comparata; istoria a facut ca peste ani sa intram amandoi in Academia Romana, in 1992. Mama era convinsa ca eu trebuie sa merg la Bucuresti, la el, ca acesta ma va ajuta sa intru in facultate si astfel voi evita toate povestile acelea groaznice in legatura cu admiterea: zeci de oameni pe cateva locuri, la toate facultatile, conditii draconice de intrare. N-am ascultat-o. De venit, am venit la Bucuresti, dar examen am dat la Filosofie. Cineva m-ar putea intreba de ce nu am incercat la Filologie, daca tot nu am vrut sa fac voia mamei? In primul rand, pentru ca nu scriam in perioada aceea. Pe atunci visam din toata inima sa fiu sculptor. Am avut numai ghinioane sau, ma rog, astazi nu mai cred ca au fost ghinioane, judecand din perspectiva in care ne aflam. Cand am dorit eu sa dau admitere la Scoala de Arte Plastice din Baia Mare, s-a desfiintat scoala, iar pentru a da admitere la Facultatea de Arte Plastice, nu eram pregatit. Dar sculptura ma fascina pur si simplu! Daca as mai avea o viata, asta as face: Sculptura. Era visul meu, ingrijind vacile, cand eram copil si sculptam in noroi. In concluzie, neavand pregatirea necesara, m-am dus la Filosofie, desi nu stiu nici astazi de ce am facut acest gest. Am intrat, dar cand a aflat mama despre ce este vorba, mi-a suspendat fondurile; adica, ori cum vrea ea, ori deloc. Am trait cateva luni prin Bucuresti in conditii greu de imaginat. Dormeam prin Gradina Botanica. Pe urma, am dormit intr-un dulap la Caminul Facultatii de Petrol si Gaze de pe strada Frumoasa. Apoi am gasit un depozit de sticle pe care le-am vandut, pe urma o pisica siameza pe care, de asemenea, am vandut-o la Ambasada Sovietica. Am trait cat am trait asa, apoi colegul cu care imparteam saracia a parasit Filosofia si a dat Examen la Facultatea de Teatru - nu era pregatit, insa avea un talent formidabil - si a intrat. Cu un alt foarte bun prieten am dormit o vreme la compozitorul Ion Vasilescu, care era plecat de acasa, apoi am supravietuit un timp dupa ce am vandut un frigider... In cele din urma am ajuns la concluzia ca nu se mai poate ramane la Bucuresti si "fiul risipitor" s-a intors acasa. Dar m-am intors tot asa cum am trait, ilegal, deasupra, pe tren, fara mancare, fara nimic, nimic, afumat ingrozitor de locomotiva cu carbuni a personalului (24 de ore am facut pana in Baia Mare!). Pana la Saratel am calatorit destul de bine, ma invatase un soldat ce trebuie sa fac; el a avut grija de valizele mele, care, oricum, erau ca si inexistente si mi-a spus ca daca prin absurd voi fi prins, sa spun ca sunt fiu de ceferist, ca tata lucreaza in gara din Baia Mare. Cat a stat trenul in Saratel mi s-a facut o foame cumplita - am coborat din tren - avusese loc o alunecare de teren, imi aduc foarte bine aminte - si am vazut pe marginea drumului un prun inca necules; mi-am umplut buzunarele cu prune - apoi am ajuns din urma trenul si am dat sa ma sui din nou pe acoperis. Atunci, doi insotitori au pus mana pe mine. N-am mai avut cum scapa. Le-am indrugat istoria cu fiul de ceferist si cu faptul ca eram elev la scoala de impiegati de miscare. De ce trebuia sa fiu elev la scoala de impiegati de miscare? Pentru ca acolo ti se oprea buletinul la cancelarie; deci nu aveam nici un act de identitate asupra mea. M-au dus intr-un vagon unde mi-au dat sa mananc, ceea ce pentru mine a fost un castig urias, am dormit, iar cu o statie inainte de Baia Mare am coborat din tren si m-am agatat de vagonul postal, care era ultimul. Asa a luat sfarsit aventura mea filosofica, iar viata mea a inregistrat un nou inceput.

 

 

Un nou Inceput, la modul cel mai brutal cu putinta. Pentru ca nu se punea problema sa mai invat, dar nu se punea problema nici sa stau acasa. Trebuia sa muncesc. Am inceput prin a fi functionar la Directia Regionala de Statistica. Mama, decisa sa ma civilizeze, m-a dus - mai statusem acolo si in perioada liceului - la o fosta proprietara a unor mine de aur din Baia Mare. Sotul ei murise la Canal, iar ea nu iesise din casa de ani de zile. Am inceput prin a invata cum sa mananc, cu doua carti sub brat si una pe cap, avand permanent alaturi, pe masa, Codul manierelor elegante, o varianta de la inceputul secolului XX. Din paginile ei am aflat ca farfuria se umple pana la ravas, ca furculita se tine in stanga, iar cutitul in dreapta, ca atunci cand intra o femeie in incapere trebuie sa ma scol in picioare - si, in treacat fie spus, intra cam de o suta de ori pe zi... Am ajuns s-o detest, fiindca erau si alte "examene" mult mai grele la care eram supus: cum sa ma sterg la nas, cum sa ma spal si, mai ales, ceea ce o preocupa pe ea foarte mult, cum se scrie "o epistolie" de amor la o fata tanara! Ajunsese ea la concluzia ca atinsesem o varsta la care trebuia sa ma gandesc la o fata tanara, dar chestia era ca fata tanara era din familia ei... Si civilizarea a continuat. Intre timp, mama n-a mai vrut sa lucrez ca functionar. M-am angajat la mina, unde am lucrat cateva luni... Am fost, apoi, rand pe rand, taietor de lemne, suplinitor, profesor de scoala generala intr-un sat forestier... Intr-un final am dat examen la Medicina Umana, la Cluj, si am intrat. Primul an n-a fost usor deloc. Din pricina vietii pe care o dusesem la Bucuresti, a lipsei de hrana si a conditiilor in care traisem cateva luni, am facut o forma foarte grea de hepatita, a trebuit sa lipsesc multa vreme de la cursuri si, in ciuda tuturor scutirilor aduse de mine, a fost cat pe ce sa pierd anul si sa fiu exmatriculat. Eforturile mele de a-mi salva situatia m-au adus pana la Bucuresti, la ministrul invatamantului, care nu s-a aratat prea prietenos cu mine si mi-a spus ca, in conformitate cu autonomia facultatilor, acestea au dreptul sa ia ce decizie vor. Cel care m-a salvat a fost insa Emil Bodnaras, care pe vremea aceea era vicepresedinte al Consiliului de Ministri si avea in subordine invatamantul. Daca nu ar fi fost el... De atunci am mers in paralel cu medicina si... cu literatura. Incepusem sa scriu. Eram tanar, aveam idei, nu imi pasa de nimic.

In 1963, in penultimul an de facultate, mi-a aparut primul volum de schite la Editura pentru Literatura, intr-o colectie pentru tineri, Luceafarul, prefatat de Mircea Zaciu. A fost momentul in care am constientizat ca trebuie sa-mi ajung din urma generatia ca scriitor, pentru ca in vreme ce eu abia aparusem, ei erau mari si foarte mari, aproape toti foarte cunoscuti. Ca sa-i ajung din urma, trebuia sa-i cunosc si sa-i citesc. Frecventam nu doar cursurile Facultatii de Medicina, dar si pe cele de la Arte Plastice, Filologie, Filosofie. In 1959 s-au implinit 100 de ani de la unirea Principatelor. Sarbatorirea era interzisa. Noi, insa, am facut un grup si am pornit-o pe la profesori ca sa le cantam "Desteapta-te, romane" si "Hora Unirii". Evident ca Securitatea a inceput un lung sir de exmatriculari. Zece zile am stat ascuns la un sofer de Salvare - eu si altii. Altadata am fost, pentru a doua oara, pe punctul de a fi exmatriculat, o exmatriculare insotita de numeroase consecinte dintre cele mai neplacute.

Toata viata mea am avut parte de intamplari cruciale, vitale, si niciodata nu am putut face ceea ce am vrut; destinul a fost foarte dur cu mine. Iar in adolescenta si tinerete el a luat chipul mamei, cea mai strasnica femeie pe care am cunoscut-o si fara de care nu as fi ajuns ceea ce sunt astazi.