De curând, o stimabilă şi plină de bune intenţii editoare m-a contactat ca să-mi propună o colaborare. Era vorba despre o traducere, iar solicitarea a fost făcută în termeni nu doar politicoşi, ci şi profesionişti. Mi-a povestit subiectul cărţii, mi-a înşirat câteva vorbe despre autor (cvasi-necunoscut la noi) şi m-a avertizat în legătură cu gradul de urgenţă al apariţiei lucrării. Nu în ultimul rând, mi-a spus, decorându-şi discursul cu câteva scuze de circumstanţă, că trebuie să dau un test de traducere... Mai precis să transpun în româneşte nişte pagini din cartea ce urma să fie publicată, astfel încât specialiştii editurii să-mi poată evalua competenţa. Muţenia mea ulterioară nu a însemnat ezitare, nici, Doamne fereşte, ofensă (omul îşi alege colaboratorii, pe banii şi prestigiul lui, cum pofteşte; vrei, bine, nu, uraa şi la gară!), ci, pur şi simplu, o amorsare a unei suite de amintiri sumbre.
La puţină vreme după evenimentele din decembrie 89, exista la noi, cum se ştie, o teribilă frenezie în lumea editorială. Vechile firme, încă de stat, se străduiau să-şi lustruiască blazonul, lupii tineri (e un fel impropriu de a-i numi pe cei, destul de vârstnici şi îndeobşte editori cu state vechi, care voiau să pătrundă rapid pe piaţa de carte ca particulari) inventau metode noi de a câştiga un public avid de lectură (atunci când nu era doar disponibil, din pricina lipsei de alternative) şi de a se impune sigur, fără scrupule şi, eventual, pe termen lung. E acea perioadă în care de pe tarabele şi chioşcurile volante se revărsau Sandra Brown, Joan şi Jackie Collins, Pavel Coruţ, sequelul "Scarlet" (I & II de Alexandra Ripley), SAS-uri cu nemiluita sau "Mein Kampf". Dar nu despre mijloacele de seducţie editoriale (asta e o cu totul altă discuţie), despre calitatea titlurilor şi invazia romanelor de gară din acea perioadă vreau să vorbesc, şi nici măcar despre nesimţirea cu care era tratat copy-right-ul sau despre uşurinţa cu care se dispensa calitatea oficială de "consilier editorial". Ci despre felul în care nerăbdătorii nou-veniţi, patroni sau manageri de editură, îi tratau pe proletarii editoriali. Sub semnul recuperărilor necesare, se croiau planuri ispititoare, se făceau (cam "pe genunchi", mărturisesc) îngrijiri de ediţii din autori nepublicabili înainte de 90. Eu însumi am produs un "Apunake" de Cugler, şi o ediţie a "Povestirilor" Reginei Maria, pentru care n-am văzut un sfanţ, după cum n-am mai văzut vreodată ediţiile princeps după care pregătisem textul pentru tipar (rătăcite, pare-se, în dulapurile editoriale). În zarva lumii noi, lipsa de încredere generală era concurată doar de încrederea totală în parteneriate fără contract, fără menţionarea tirajelor sau a condiţiilor de re-editare (iar aici, cel puţin, s-au făcut averi).
Pe-atunci, un domn simpatic, ieşit de sub aripa urieşească a albatrosului Mircea Sântimbreanu, şi-a făcut propria editură. Mi-a propus o colaborare, în aria redactării de carte şi eventual, a unor sugestii de portofoliu editorial, pe care am acceptat-o grăbit. Cum aveam la îndemână circa 50 de pagini din "Dragonii din Eden" a lui Carl Sagan, traduse de un bun prieten, i-am făcut pe dată propunerea de publicare (cu acordul traducătorului, încântat că îşi va vedea, în sfârşit, munca de sertar răsplătită). Nu am primit atunci, cum nu am primit nici până azi, vreun semn de aprobare sau respingere din partea editorului. Dar am văzut, la vreun an distanţă, cartea lui Sagan pe tarabe. Având, desigur, primele 50 de pagini traduse de prietenul meu, Adrian Iancu, fără specificarea acestui detaliu. Între timp, redactasem câteva traduceri în contul editorial al sus-pomenitului domn şi fusesem contrariat de lipsa de congruenţă a manierelor de transpunere, de lipsa de unitate stilistică şi de soluţiile diferite de translare pentru situaţii identice, în cadrul aceleiaşi cărţi. Am aflat (sub semnul declicului produs de episodul Sagan), graţie unor prieteni pe atunci încă studenţi la filologie, şi care fuseseră angrenaţi în mecanismul editorial pe care şi eu îl slujisem, care era metoda de lucru.
Editorul recruta amatori din facultate, cu sau fără pricepere ori talent, dar dornici de-un ban în plus, cărora le propunea teste de traducere, de circa 30 de pagini. Testele, evident neremunerate, erau puse cap la cap şi date mai departe unui redactor (eventual subsemnatului) care se străduia, fără să aibă ştire de maşinaţiune, să le niveleze stilistic şi să facă întregul coerent. Ca să n-o mai lungim, cartea era tradusă astfel pe gratis, prin înşelăciune, cu implicarea masivă a unui redactor.
M-am obişnuit, de multă vreme, să folosesc (abuziv, intolerant, pentru că aceea era mai degrabă un act de eroism) faimoasa "crimă" a lui Sylvestre Bonnard drept graniţă simbolică pentru toate fărădelegile culturale pe care le întâlnesc şi de aceea am folosit în titlul acestui articol cuvântul "crimă". Poate că, de fapt, ceea ce am istorisit nu a fost decât mărunta coţcărie a unui geambaş ajuns editor. Oricum ar fi, amintirea ei mă va împiedica pe veci să reacţionez soldăţeşte, întocmai şi la timp, în faţa oricărei propuneri de a da teste.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
