Autobiografia/ de Agatha Christie

PARTEA I - ASHFIELD

Unul din­tre cele mai mi­nu­nate lu­cruri care ţi se pot în­tâm­pla în via­ţa asta e să ai parte de o co­pi­lă­rie fe­ri­cită. Eu am avut o co­pi­lă­rie foarte fe­ri­cită. Lo­cu­iam într‑o casă cu o gră­dină pe care le ado­ram; aveam o dă­dacă plină de răb­dare şi în­ţe­lep­ciune; un tată şi o mamă care se iu­beau unul pe ce­lă­lalt, aşa în­cât îşi în­de­pli­neau în chip de­să­vâr­şit ro­lul de soţi şi de pă­rinţi, de­o­po­trivă.

Pri­vind în urmă, îmi dau seama că am avut parte de un că­min cu ade­vă­rat fe­ri­cit. Asta se da­tora în mare parte ta­tă­lui meu, care era un om ne­spus de plă­cut. În­su­şi­rea aceasta de a fi plă­cut a că­zut oa­re­cum în de­su­e­tu­dine în ziua de azi. Oa­me­nii au ten­dinţa să pună ac­cen­tul pe in­te­li­genţă, pe abi­li­tăţi, pe pres­ti­giul in­di­vi­du­lui, pe ca­pa­ci­ta­tea lui de a con­tri­bui la bu­nul mers al co­mu­ni­tă­ţii din care face parte. Char­les Dic­kens oglin­deşte lu­crul acesta cu mă­ies­trie în ro­ma­nul Da­vid Cop­per­fi­eld:

„– Fra­tele du­mi­tale este un om plă­cut, Peggotty? am în­tre­bat eu cu pru­denţă.

– Vai, şi încă ce plă­cut e! ex­clamă Peggotty“.

Pu­neţi‑vă şi voi în­tre­ba­rea aceasta cu pri­vire la pri­e­te­nii şi cu­noş­tin­ţele voas­tre şi pro­ba­bil veţi fi sur­prinşi de cât de pu­ţini sunt aceia care me­rită un răs­puns pre­cum cel al lui Peggotty.

Pre­su­pun că ta­tăl meu nu ar fi fost la înăl­ţi­mea stan­dar­de­lor mo­derne. Era un om in­do­lent, cu o fire do­moală. Erau vre­muri în care se trăia din ve­ni­turi in­de­pen­dente, iar dacă aveai no­ro­cul să be­ne­fi­ci­ezi de un ast­fel de ve­nit, nu era ne­voie să mai mun­ceşti. Nici nu se aş­tepta să faci asta. Ori­cum, în­clin să cred că ta­tăl meu nu s‑ar fi îm­pă­cat prea bine cu ideea de muncă.

În fi­e­care di­mi­neaţă pleca de acasă – lo­cu­iam în ora­şul Torquay – şi mer­gea la club. Se în­tor­cea cu birja la ora prân­zu­lui, iar după‑ami­ază mer­gea din nou la club, unde juca whist toată după‑masa şi ve­nea acasă toc­mai la timp ca să se îm­brace pen­tru cină. În tim­pul se­zo­nu­lui, îşi pe­tre­cea tim­pul la Clu­bul de Cricket, unde de­ţi­nea func­ţia de pre­şe­dinte. În afară de asta, din când în când pu­nea în scenă câte o piesă de tea­tru cu ac­tori ama­tori. Avea foarte mulţi pri­e­teni şi îi plă­cea la ne­bu­nie să‑i in­vite la cină şi să‑i dis­treze. În fi­e­care săp­tă­mână or­ga­niza un di­neu fas­tuos la noi acasă, iar de două sau de trei ori pe săp­tă­mână o sco­tea pe mama în oraş.

Abia mai târ­ziu am re­a­li­zat cât de iu­bit a fost ta­tăl meu. După moar­tea sa am pri­mit scri­sori din toate col­ţu­rile lu­mii. Ne­gus­tori lo­cali, bir­jari şi vechi an­ga­jaţi – me­reu ve­nea câte unul la mine şi‑mi spu­nea: „Ah! Mi‑l amin­tesc bine pe dom­nul Mil­ler. N‑am să‑l uit nici­o­dată. Nu mai sunt mulţi ca el în ziua de azi“.

To­tuşi, nu aş pu­tea afirma că avea cine ştie ce ca­li­tăţi re­mar­ca­bile. Nu era de o in­te­li­genţă ie­şită din co­mun. Cred, pur şi sim­plu, că era în­zes­trat cu o inimă sin­ceră şi iu­bi­toare şi că ţi­nea mult la se­me­nii săi. Avea un simţ al umo­ru­lui gro­zav, aşa în­cât se pri­ce­pea de mi­nune să‑i facă pe oa­meni să râdă. Nu ve­deai la el urmă de ră­u­tate, de in­vi­die şi era de o ge­ne­ro­zi­tate de‑a drep­tul ulu­i­toare. În plus, emana o bucurie şi o pace care atră­geau ca un mag­net.

Mama mea era to­tal di­fe­rită. Avea o per­so­na­li­tate enig­ma­tică, fas­ci­nantă – mult mai pu­ter­nică de­cât cea a ta­tă­lui meu. Ide­ile sale erau de o ori­gi­na­li­tate care te lăsa cu gura căs­cată, în schimb era ex­trem de ti­midă şi de lip­sită de în­cre­dere în pro­pria per­soană, lu­cru care o um­plea de ne­fe­ri­cire. În adân­cul ini­mii ei, cred că era de o me­lan­co­lie ire­me­di­a­bilă.

Atât ser­vi­to­rii, cât şi co­piii îi erau pro­fund de­vo­taţi şi se con­for­mau fără crâc­nire ce­lei mai mici ce­rinţe a ei. Ar fi fost o edu­ca­toare ex­cep­ţională. Orice cu­vânt ros­tit de ea că­păta nu­mai­de­cât o sem­ni­fi­ca­ţie im­pre­sionantă. Mo­no­to­nia o plic­ti­sea de moarte, drept pen­tru care avea obi­ce­iul să sară de la un su­biect la al­tul cu o ase­me­nea vi­va­ci­tate, în­cât une­ori con­ver­sa­ţi­ile cu ea erau de‑a drep­tul nă­u­ci­toare. După cum pe drept cu­vânt îi re­proşa câ­te­o­dată tata, era com­plet lip­sită de sim­ţul umo­ru­lui. La acest re­proş răs­pun­dea, pe un ton ofen­sat: „Doar pen­tru că nu mi se pare că unele po­veşti de‑ale tale sunt amu­zante, Fred…“, la care tata iz­buc­nea într‑un râs zgo­mo­tos.

Era cu vreo zece ani mai tâ­nără ca tata, pe care îl iu­bea cu pa­timă încă din co­pi­lă­rie, de la vâr­sta de zece ani. Pe vre­mea când tata era doar un tâ­năr ve­sel şi pe­tre­că­reţ, care se bucura de via­ţă când la New York, când în su­dul Fran­ţei, mama mea, o fată li­niş­tită şi ti­midă, stă­tea acasă şi se gân­dea la el, co­pi­ind câte un poem în „al­bu­mul“ ei sau bro­dând o co­pertă de carte pen­tru el. Co­pertă pe care, în pa­ran­teză fie spus, ta­tăl meu avea să o păs­treze toată via­ţa.

O idilă ti­pică epo­cii vic­to­ri­ene, dar în­ţe­sată cu sen­ti­mente din­tre cele mai pro­funde.

Îmi place să vor­besc des­pre pă­rin­ţii mei nu doar pen­tru sim­plul mo­tiv că sunt pă­rin­ţii mei, ci pen­tru că ei au re­u­şit să atingă acest ideal ra­ri­sim – o căs­ni­cie fe­ri­cită. Până în pre­zent am vă­zut doar pa­tru căs­ni­cii re­u­şite. Există oare vreo re­ţetă a suc­ce­su­lui? N‑aş crede. Din­tre cele pa­tru căs­ni­cii la care mă re­fer, prima este cea a unei ti­nere fete de şap­te­spre­zece ani, mă­ri­tată cu un băr­bat mai în vâr­stă de­cât ea cu mai bine de cinci­spre­zece ani. Acesta obi­ec­tase că ea e prea tâ­nără ca să poată lua o ase­me­nea de­ci­zie. Fata re­pli­case că e per­fect ca­pa­bilă să ho­tă­rască ce vrea şi, mai mult de­cât atât, lu­ase ho­tă­râ­rea să se mă­rite cu el cu trei ani în urmă! Căs­ni­cia lor a fost su­pusă unor grele în­cer­cări, prin fap­tul că mai în­tâi una din ma­mele‑soa­cre şi apoi şi cea de‑a doua s‑au mu­tat îm­pre­ună cu ei – lu­cru care poate să „ava­ri­eze“ orice re­la­ţie con­ju­gală. Tâ­năra so­ţie era însă o fi­inţă calmă, cu o per­so­na­li­tate ex­trem de pu­ter­nică. Îmi amin­teşte în­tru câtva de mama mea, fără să aibă in­te­li­genţa aces­teia şi pre­o­cu­pă­rile ei in­te­lec­tu­ale. În fine, tâ­năra i‑a năs­cut so­ţu­lui ei trei co­pii, care sunt acum oa­meni în toată fi­rea, pe pi­cioa­rele lor. Căs­ni­cia lor du­rează de mai bine de trei­zeci de ani şi se iu­besc la fel de mult ca în prima zi. Al doi­lea exem­plu este cel al unui tâ­năr care s‑a că­să­to­rit cu o fe­meie mai în vâr­stă de­cât el cu cinci­spre­zece ani – o vă­duvă. Aceasta l‑a res­pins ani în şir, însă în cele din urmă l‑a ac­cep­tat şi au trăit fe­ri­ciţi îm­pre­ună vreme de 35 de ani, până la moar­tea ei.

Mama mea, Clara Bo­eh­mer, a avut o co­pi­lă­rie ne­fe­ri­cită. Ta­tăl ei, ofi­ţer în ba­ta­li­o­nul Argyll Highlanders, îşi pier­duse via­ţa în urma unei că­ză­turi fa­tale de pe cal, lă­sând‑o pe bu­nica mea vă­duvă, cu pa­tru co­pii mici de cres­cut. Avea doar 27 de ani şi niciun alt ve­nit în afara pen­siei de ur­maş. Atunci, sora ei mai mare, care se mă­ri­tase re­cent cu un ame­ri­can bo­gat – aflat la a doua că­să­to­rie – s‑a ofe­rit să în­fi­eze unul din­tre cei pa­tru or­fani de tată, spre a‑l creşte ca pe pro­priul co­pil.

Pen­tru vă­duva tâ­nără şi co­ple­şită de griji, care co­sea zi şi noapte ca să‑şi poată în­tre­ţine şi educa cei pa­tru co­pii, oferta aceasta a fost de ne­re­fu­zat. Având trei bă­ieţi şi o fată, a ales‑o pe aceasta din urmă, fie din ca­uză că avea con­vin­ge­rea că bă­ie­ţii se descurcă mai uşor în via­ţă, pe când o fată are ne­voie de anu­mite avan­taje ma­te­ri­ale, fie – aşa cum a cre­zut mama în­tot­deauna – pen­tru că ţi­nea mai mult la bă­ieţi. Ast­fel, mama mea a ple­cat din Jer­sey şi s‑a mu­tat în par­tea de nord a An­gliei, într‑un că­min ciu­dat. Pre­su­pun că amă­ră­ciu­nea re­sim­ţită, du­re­rea de a nu fi do­rită i‑a in­flu­en­ţat mult pers­pec­tiva asu­pra vie­ţii. I‑a zdrun­ci­nat în­cre­de­rea în sine şi a fă­cut‑o foarte sus­pi­ci­oasă cu pri­vire la afec­ţi­u­nea ma­ni­fes­tată de cei din ju­rul ei. Mă­tuşa ei era o fe­meie cum­se­cade, ge­ne­roasă şi agre­a­bilă, dar nu era ca­pa­bilă să în­ţe­leagă sen­ti­men­tele unui co­pil. Mama mea a avut parte de toate aşa‑zi­sele avan­taje ale unui că­min con­for­ta­bil şi ale unei edu­ca­ţii bune, însă pier­duse – şi ni­mic nu pu­tea să în­lo­cu­iască lu­crul acesta – via­ţa lip­sită de griji pe care o îm­păr­ţea cu fra­ţii ei în sâ­nul pro­priei fa­mi­lii. De­se­ori am ci­tit prin zia­re, la ru­brica de sfa­turi adre­sate ci­ti­to­ri­lor, în­tre­bări for­mu­late de pă­rinţi în­gri­jo­raţi, care vo­iau să ştie ce să facă, dacă să per­mită în­fie­rea co­pi­lu­lui lor de că­tre o altă per­soană, în ve­de­rea „avan­ta­je­lor pe care noi nu pu­tem să i le ofe­rim – cum ar fi o edu­ca­ţie de ca­li­tate“. Şi de fi­e­care dată îmi ve­nea să strig în gura mare: „Nu re­nun­ţaţi la co­pil!“ Că­mi­nul pă­rin­tesc, fa­mi­lia de ori­gine, dra­gos­tea şi sen­ti­men­tul de apar­te­nenţă… se pot com­para toate aces­tea cu avan­ta­jul edu­ca­ţiei, fie ea şi cea mai gro­zavă din lume?

Mama mea su­fe­rea enorm în noua sa fa­mi­lie. În fi­e­care noapte ador­mea plân­gând amar­nic, slă­bea din ce în ce mai mult şi era tot mai pa­lidă, până când, în cele din urmă, căzu la pat şi mă­tuşa ei fu ne­vo­ită să cheme me­di­cul. Acesta era un om mai în vâr­stă, cu ex­pe­ri­enţă, care, după ce stătu de vorbă cu fe­tiţa, îi co­mu­nică mă­tu­şii: „Co­pi­lei îi este dor de fa­mi­lia ei“. Mă­tuşa ră­mase stu­pe­fi­ată şi nu‑i veni să creadă. „Oh, nu, spuse ea. Nu se poate. Clara e un co­pil cu­minte şi li­niş­tit, nu ne face nici­o­dată ne­ca­zuri şi e des­tul de fe­ri­cită.“ Bă­trâ­nul me­dic se duse din nou la pa­tul co­pi­lei şi dis­cută încă o dată cu aceasta. Parcă avea fraţi, nu‑i aşa? Câţi? Cum se nu­meau? În cele din urmă, fe­tiţa iz­bucni în plâns şi în­treaga po­veste ieşi la iveală.

Fap­tul că şi‑a măr­tu­ri­sit du­re­rea i‑a uşu­rat în­tru câtva su­fe­rinţa, însă sen­ti­men­tul acela de „a nu fi do­rită“ nu a pă­ră­sit‑o nici­o­dată. Cred că nu a ier­tat‑o pe bu­nica pen­tru asta până la moarte. S‑a ata­şat, în schimb, foarte tare de „un­chiul“ ei, ame­ri­ca­nul. Acesta era deja des­tul de bol­nav la vre­mea aceea, dar ţi­nea mult la mi­cuţa şi tă­cuta Clara, care obiş­nuia să îi ci­tească din car­tea ei pre­fe­rată, Re­gele râ­u­lui de aur. Însă ade­vă­ra­tele clipe de bucurie le trăia cu pri­le­jul vi­zi­te­lor pe­ri­o­dice ale fi­u­lui vi­treg al mă­tu­şii – Fred Mil­ler – aşa‑nu­mi­tul „ve­ri­şor Fred“. Acesta avea pe atunci în jur de do­uă­zeci de ani şi era foarte ama­bil cu mica lui „ve­ri­şoară“. Într‑o zi, când ea avea în jur de un­spre­zece ani, îl auzi pe tâ­nă­rul Fred spunându‑i ma­mei sale vi­trege:

– Ce ochi fru­moşi are Clara!

Clara, care me­reu se con­si­de­rase ba­nală, ştearsă, dădu fuga sus, la etaj, şi se cer­cetă cu aten­ţie în oglinda uri­aşă din dressingul mă­tu­şii. Poate că avea drep­tate, ochii ei erau într‑ade­văr des­tul de fru­moşi… Se simţi cu­prinsă de o bucurie ne­mă­su­rată. Din mo­men­tul acela, inima ei îi apar­ţinu lui Fred pe ve­cie.

În­tors în Ame­rica, la el acasă, un vechi pri­e­ten de fa­mi­lie îi spuse tâ­nă­ru­lui:

– Freddie, într‑o bună zi tu ai să te că­să­to­reşti cu ve­ri­şoara ta, mi­cuţa en­gle­zoaică.

Stu­pe­fiat, acesta re­plică:

– Cu Clara? Dar e doar o co­pilă.

Însă a avut me­reu un sen­ti­ment spe­cial faţă de co­pila care îl iu­bea în tă­cere. Păs­tra toate scri­so­rile co­pi­lă­reşti şi po­e­mele pe care i le scria ea şi, după un lung şir de flir­turi şi aven­turi cu di­verse fru­mu­seţi la modă şi minţi lu­mi­nate din New York (prin­tre care se nu­măra şi Jenny Je­rome, de­ve­nită ul­te­rior Lady Ran­dolph Chur­chill), s‑a în­tors în An­glia şi i‑a ce­rut mi­cu­ţei ve­ri­şoare să fie so­ţia lui.

Ti­pic pen­tru mama mea, în prima fază l‑a re­fu­zat ca­te­go­ric.

– De ce ai fă­cut asta? am în­tre­bat‑o eu odată.

– Pen­tru că eram tristă, mi‑a răs­puns ea.

Un ar­gu­ment cel pu­ţin ciu­dat, dar, pen­tru ea, su­fi­ci­ent de va­la­bil.

Ta­tăl meu nu avea însă de gând să se dea bă­tut aşa uşor. Şi‑a for­mu­lat ce­re­rea din nou, iar de data aceasta mama şi‑a în­vins în­do­ie­lile şi a ac­cep­tat, des­tul de şo­vă­iel­nic, să se mă­rite cu el, deşi o mă­ci­nau te­me­rile că so­ţul ei avea să fie „dez­a­mă­git de ea“.

Aşa­dar, s‑au că­să­to­rit, iar ta­bloul cu mama mea, îm­bră­cată în ro­chia ei de mi­reasă, în­fă­ţi­şează o tâ­nără cu chi­pul grav, fru­mos, cu pă­rul ne­gru şi cu ochii mari, că­prui.

Îna­inte să se nască sora mea, au ple­cat la Torquay, pe vre­mea aceea o sta­ţi­une de iarnă foarte la modă, ce se bucura de pres­ti­giul pe care mai târ­ziu avea să‑l ce­deze Ri­vi­e­rei, şi au în­chi­riat aici un apar­ta­ment mo­bi­lat. Ta­tăl meu era în­cân­tat de Torquay. Iu­bea ma­rea. Avea mai mulţi pri­e­teni care lo­cu­iau aici şi alţi câ­ţiva, ame­ri­cani de ori­gine, care ve­ni­seră ca să‑şi pe­treacă iarna. Sora mea, Madge, s‑a năs­cut în Torquay şi la scurt timp după naş­te­rea ei pă­rin­ţii mei au ple­cat în Ame­rica, unde in­ten­ţionau să se mute de­fi­ni­tiv. Bu­ni­cii ta­tă­lui meu mai tră­iau încă; după ce mama lui mu­rise, în Flo­rida, tata fu­sese cres­cut de aceş­tia în ca­drul idi­lic al re­gi­u­nii ru­rale din New En­gland. Era foarte ata­şat de bu­ni­cii săi, care, la rân­dul lor, de‑abia aş­tep­tau să le cu­noască pe so­ţia şi pe fe­tiţa lui nou‑năs­cută. Fra­tele meu a ve­nit pe lume în Ame­rica. După o vreme tata a ho­tă­rât să se în­toarcă în An­glia. La scurt timp după re­în­toar­ce­rea lor, afa­ce­rile îl obli­gară însă să me­argă din nou la New York. Atunci îi pro­puse ma­mei să gă­sească o casă mo­bi­lată în Torquay, ur­mând ca fa­mi­lia să se sta­bi­lească şi să îl aş­tepte acolo.

În con­se­cinţă, mama se apucă să ca­ute o lo­cu­inţă mo­bi­lată în Torquay. Într‑o zi veni acasă şi anunţă, cu glas tri­um­fă­tor:

– Fred, am cum­pă­rat o casă!

Ta­tăl meu fu cât pe ce să le­şine la au­zul aces­tora. El încă visa că vor lo­cui în Ame­rica.

– De ce ai fă­cut una ca asta? în­trebă el.

– Pen­tru că mi‑a plă­cut mult, fu ex­pli­ca­ţia ma­mei.

Vă­zuse, se pare, în jur de 35 de case, dar una sin­gură îi plă­cuse, iar aceea nu era de în­chi­riat, ci doar de vân­zare. Ast­fel că mama, care avea 2 000 de lire cu ti­tlul de moş­te­nire din par­tea so­ţu­lui mă­tu­şii mele, ape­lase la aceasta din urmă – care se ocupa de ad­mi­nis­tra­rea ave­rii sale – şi cum­pă­rase pe loc casa cu pri­cina.

– Dar vom sta aici doar un an de zile, oftă tata. Cel mult.

Mama, care, în opi­nia noas­tră, a tu­tu­ror, era în­zes­trată cu da­rul pro­fe­ţiei, îl li­nişti, spu­nând că o vor vinde când va fi ne­voie. Pro­ba­bil sim­ţea, în adân­cul su­fle­tu­lui, că fa­mi­lia ei avea să lo­cu­iască în casa aceea mulţi ani de atunci în­colo.

– M‑am în­dră­gos­tit de casa aia din clipa în care am pus pi­cio­rul în ea, stă­rui ea. Dom­neşte înă­un­tru o at­mo­sferă paş­nică, mi­nu­nată.

Casa apar­ţi­nea unui cu­plu de Qua­keri pe nume Brown, iar când mama, pe un ton şo­vă­iel­nic, în­cercă să o con­so­leze pe doamna Brown pen­tru fap­tul că erau ne­vo­iţi să plece din casa în care lo­cui­seră atâ­ţia ani, bă­trâna doamnă îi spuse cu blân­deţe:

– Sunt bucuroasă să ştiu că dum­neata şi co­piii du­mi­tale veţi lo­cui aici, draga mea.

Cu­vin­tele aces­tea au fost o ade­vă­rată bi­ne­cu­vân­tare, după cum îmi măr­tu­risi mama mai târ­ziu.

Cred că, într‑ade­văr, casa aceea era bi­ne­cu­vân­tată. Era o vilă ca ori­care alta, nici mă­car si­tu­ată în zona cea mai că­u­tată a ora­şu­lui – în Warberrys sau în Lincombes –, ci toc­mai în ca­pă­tul ce­lă­lalt al Torquayului, în zona ve­che din Tor Mohun. La vre­mea aceea, şo­seaua pe mar­gi­nea că­reia se afla casa du­cea di­rect spre co­mi­ta­tul bo­gat al De­vo­nu­lui, plin de alei verzi şi câm­puri mă­noase. Casa, ce purta nu­mele de Ashfield, a fost că­mi­nul meu, cu mici în­tre­ru­peri, aproape toată via­ţa.

Asta pen­tru că ta­tăl meu a re­nun­ţat, în cele din urmă, la ideea de a ne muta în Ame­rica. I‑a plă­cut în Torquay atât de mult, în­cât a de­cis să nu mai ple­căm de aici. Era mul­ţu­mit cu clu­bul lui, cu whistul şi pri­e­te­nii lui. Ma­mei, în schimb, nu‑i plă­cea să lo­cu­iască pe ma­lul mă­rii, de­testa orice tip de re­u­ni­une so­ci­ală şi ha­bar n‑avea să joace cărţi. Cu toate as­tea, a trăit fe­ri­cită la Ashfield, or­ga­ni­zând di­ne­uri fas­tu­oase şi par­ti­ci­pând la di­verse ac­ţi­uni so­ci­ale. În se­rile li­niş­tite, când stă­teau acasă, îl pu­nea pe tata să‑i re­la­teze ce eve­ni­mente se mai pe­tre­cu­seră în oraş sau la club şi îl as­culta plină de cu­ri­o­zi­tate.

– Ni­mic, îi răs­pun­dea tata pe un ton ve­sel.

– Ei, Fred, dar cu si­gu­ranţă ci­neva o fi spus ceva in­te­re­sant, nu?

Tata se vede si­lit să‑şi sco­to­cească prin me­mo­rie, dar tot nu gă­seşte ni­mic demn de re­la­tat. Ni­mic alt­ceva de­cât că M, zgâr­cit ca în­tot­deauna, re­fuză să‑şi cum­pere ga­zeta de di­mi­neaţă şi pre­feră să vină la club şi să ci­tească zi­a­rul acolo, după care in­sistă să le co­mu­nice şi ce­lor­lalţi ce a ci­tit: „Vreau să vă în­treb, pri­e­teni, dacă aţi aflat ce s‑a în­tâm­plat la fron­ti­era de nord‑vest...“ şi al­tele de ge­nul acesta. Toţi sunt iri­taţi de ati­tu­di­nea sa, având în ve­dere că M este unul din­tre mem­brii cei mai în­stă­riţi ai clu­bu­lui.

Mama mea, care a mai au­zit po­ves­tea asta, nu e de­loc sa­tis­fă­cută. Tata, mul­ţu­mit că in­te­ro­ga­to­riul s‑a ter­mi­nat, nu mai scoate niciun cu­vânt. Se lasă pe spă­ta­rul sca­u­nu­lui, îşi în­tinde pi­cioa­rele în faţa fo­cu­lui şi se scar­pină uşor în cap (un obi­cei in­ter­zis).

– La ce te gân­deşti, Fred? îl is­co­deşte mama.

– La ni­mic, îi răs­punde tata şi nu minte când spune asta.

– Nu se poate să nu te gân­deşti la ni­mic!

Răs­pun­sul ta­tei o um­ple pe mama de con­ster­nare de fi­e­care dată. Pen­tru ea, aşa ceva e de ne­con­ce­put. În min­tea ei, gân­du­rile zboară în toate di­rec­ţi­ile, pre­cum un cârd de pă­sări în că­u­ta­rea apei. Îi este im­po­si­bil să nu se gân­dească la ni­mic, ei, care se gân­deşte la trei lu­cruri de­o­dată.

După cum am con­sta­tat mult mai târ­ziu, ide­ile ma­mei erau în­tot­deauna des­prinse de re­a­li­tate, în­tru câtva. Ea ve­dea lu­mea în cu­lori mult mai stră­lu­ci­toare şi oa­me­nii, mult mai buni sau mai răi de­cât în re­a­li­tate. Pro­ba­bil din ca­uză că în co­pi­lă­rie fu­sese tă­cută, re­trasă şi foarte in­tro­ver­tită, avea ten­dinţa să acorde o im­por­tanţă exa­ge­rată ce­lor mai ne­în­sem­nate lu­cruri, afi­şând une­ori o ati­tu­dine de‑a drep­tul me­lo­dra­ma­tică. Ima­gi­na­ţia ei era atât de bo­gată şi de cre­a­tivă, în­cât ni­mic nu i se pă­rea ba­nal sau in­sig­ni­fi­ant. De ase­me­nea, avea mo­mente de o ex­tra­or­di­nară in­tu­i­ţie – ştia dintr‑odată ce gân­deau cei­lalţi. Când fra­tele meu era în ar­mată şi tre­cea prin nişte di­fi­cul­tăţi de or­din fi­nan­ciar, pe care nu avea de gând să le di­vulge pă­rin­ţi­lor, mama îl luă prin sur­prin­dere într‑o seară, când acesta stă­tea la masă în­crun­tat, cu o ex­pre­sie în­gri­jo­rată.

– De ce te‑ai dus la că­mă­tari, Monty? îl în­trebă ea. Ai um­blat la ba­nii din tes­ta­men­tul bu­ni­cu­lui tău? N‑ar fi tre­buit să faci asta. Mai bine du‑te la taică‑tău şi spune‑i des­pre ce e vorba.

Această ca­pa­ci­tate a ei de a in­tui lu­cru­rile îi sur­prin­dea me­reu pe mem­brii fa­mi­liei. Sora mea spu­nea odată: „Dacă există ceva ce nu vreau să afle mama, nici mă­car nu mă gân­desc la lu­crul res­pec­tiv, când ea e prin preajmă“.

Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura RAO

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels