• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.5448
  • Leu / USD4.3202
Ziarul de Duminică

AVANPREMIERA / Inamici publici

21 iul 2009 77
Totul a inceput printr-o indiscreţie apărută in gazeta franceză intitulată (coincidenţă!) Le Journal de Dimanche (Ziarul de Duminică) din 15 iunie anul trecut: directoarea Editurii Flammarion, Teresa Cremisi, avea să anunţe peste doar două zile, pe 17 iunie, in faţa a 300 de librari, apariţia in octombrie a unei cărţi secrete, scrisă „la patru mâini", şi al cărei prim tiraj avea să fie de 150.000 de exemplare (!!!). Incepând de aici, maşina de rumori avea să se ambalaze ca niciodată, creând cel mai mare buzz literar al ultimilor ani. Ziariştii aveau să-i descoasă până şi pe tipografi. Au apărut zeci de ipoteze, până şi aceea că volumul, de fapt, nu există. In cele din urmă, a apărut ca sigur numele unuia dintre autori: Michel Houellebecq (care se dăduse de gol intr-un interviu din revista Technikart). Bun, Houellebecq, dar cine este al doilea? S-au vânturat numeroase variante, care mai de care: Michel Houellebecq şi Carla Bruni; Michel Houellebecq şi Andre Glucksmann; Michel Houellebecq şi Lionel Jospin; Michel Houellebecq şi Maurice G. Dantec, Michel Houellebecq şi Frederic Beigbeder. Ei bine, până la apariţia in librării, pe 8 octombrie 2008, numele lui Bernard-Henri Levy nu a fost pronunţat. Odată ieşită pe piaţă, cartea de dialoguri-confesiuni („Inamici publici") a celor doi copii teribili ai literelor franceze avea să facă furori. Amintiri, detalii biografice niciodată mărturisite, judecăţi dure despre confraţi şi despre soarta literelor la inceputul mileniului trei, consideraţiuni despre politică dar şi delicatese filosofice – totul cu mult umor, ironie şi autoironie, intr-un volum incendiar care şi-a epuizat primul tiraj in doar câteva săptămâni. Volumul, in traducerea lui Daniel Nicolescu, va apărea in curând pe piaţa noastră, la Editura Polirom.
 
20 mai 2008
 
Scrisoarea dumneavoastră, dragă Bernard-Henri, mi-a provocat de astă dată nişte reflecţii indelungate dar neproductive, aşa cum mi se intâmplă intotdeauna când mă gândesc la problemele de strategie (mi-ar fi plăcut să dezvolt o pasiune pentru Sun Tzu şi pentru jocul de go, sau măcar pentru şah şi Clausewitz; din păcate, in materie de jocuri, n-am reuşit niciodată să depăşesc nivelul belotei, al lui Mille Bornes, ori, in ultimă instanţă, al tarotului; nu ştiu de unde mi se trage, pentru că imi plăcea matematica, ba chiar mă şi pricepeam).
La drept vorbind, bănuiam că in materie de calomnie dobândiserăţi o experienţă destul de temeinică; nu făceam insă decât să bănuiesc,  iar asta reprezintă o dovadă a succesului dumneavoastră, dar şi a limitelor lui. Ce ştiam era că diferite zvonuri neplăcute fuseseră răspândite pe seama dumneavoastră; aş fi fost insă incapabil să reconstitui sau repovestesc fie şi o singură astfel de istorie (câtă vreme mi s-a intâmplat, totuşi, să citesc ziarele in ultimii ani).
Prin urmare, tipii sunt cu adevărat nuli; nici măcar nu sunt in stare să născocească o poveste memorabilă, lucru pe care orice romancier mediocru il izbuteşte. Cu toate astea, lasă o dâră, o pată; şi le merge, funcţionează, o ştiţi prea bine, pentru că faceţi parte, de mai mult timp decât mine, din categoria ţintelor fireşti. Are cineva vreun strop de ură, vreo „pasiune tristă" de revărsat? Ei bine, există nişte locuri unde se poate face asta; BHL, de pildă. Las’ că nici Houellebecq nu stă rău, e destul de bine cotat in momentul de faţă.
Atunci când am inceput această corespondenţă, m-am gândit uneori că aveam să-mi fac nişte duşmani noi – ai dumneavoastră. Apoi insă, incurajat de exemplul pe care mi-l ofereaţi, şi spunându-mi că era intr-adevăr util „să reperez poziţiile adversarului", m-am apucat din nou să dau căutări pe Google. Incet, incet, dar cu o limpezime din ce in ce mai mare, mi s-a infăţişat o concluzie curioasă, dar semnificativă: avem deja aceeaşi duşmani. Lucru cu atât mai evident pe internet, unde oamenii se dezlănţuie fără cea mai mică pudoare, unde totul este exagerat, insultător şi vulgar.Lăsând deoparte această dimensiune de vulgaritate suplimentară (până la urmă, poate e normal ca internetul, câtă vreme creează condiţiile „satului global", să aducă printre noi şi ceva din jovialitatea grosolană a obiceiurilor rurale), trebuie să recunoaştem că internetul aduce puţine avantaje, in comparaţie cu presa scrisă tradiţională. Ba chiar e intristător să constaţi cât de modest e felul in care omenirea foloseşte această unealtă extraordinară.
Printre duşmanii noştri cei mai statornici şi mai nemiloşi se află, in primul rând, toate site-urile (Bakchich. Info este, intr-adevăr, un bun exemplu) al căror demers editorial se apropie de cel al săptămânalelor Le Canard enchaine şi Voici – nu pot să găsesc vreo diferenţă semnificativă intre aceste două publicaţii (singurul lucru care ar fi de spus e că, pe vremea când Frederic Beigbeder ţinea cronica literară in Voici, aceasta era mult mai bună decât cea din Canard). Am citit destul de des tot soiul de informaţii care mă priveau, in rubricile „Indiscreţii", „Telefonul roşu" etc. şi care s-au inmulţit la culme in presa ultimilor ani; indeobşte erau false, uneori la modul grotesc. Dar laurii pentru minciună, la nivelul intregului peisaj media, se cuvin revistei Le Canard enchaine. Niciodată, nici măcăr o singură dată nu am citit in Le Canard enchaine o informaţie exactă despre mine. Cel mai adesea, nici măcar nu era vorba despre exagerări, sau despre interpretări tendenţioase, ci, pur şi simplu, despre ficţiuni, despre minciuni, in sensul cel mai precis şi mai ingust al termenului. Este stupefiant, dacă stăm să ne gândim că oamenii care citesc Le Canard enchaine işi inchipuie că găsesc acolo informaţii secrete, ascunse de marele public, date la iveală cu preţul unei răbdătoare munci de investigaţie. Lucrurile sunt mult mai simple: tipii inventează, scriu, pur şi simplu, ce le trece prin cap. La fel de stupefiantă este şi desăvârşita impunitate de care se bucură. Şi de care vor continua să se bucure: justiţia are reputaţia, suficient de bine inrădăcinată, că este complexă şi greoaie, aşa incât puţine victime (cu excepţia oamenilor politici şi a indivizilor care dispun de serviciile celor activează in justiţie), vor face efortul să pornească un proces. Ca să nu mai vorbim că nimeni n-are chef să-şi pună presa in cap, câtă vreme e mai simplu să lase totul baltă. Să mai adăugăm la asta şi ruşinea difuză pe care o resimţim, intotdeauna, atunci când trebuie să ne justificăm in faţa celor pe care-i dispreţuim...
Printre duşmanii noştri cei mai statornici şi mai nemiloşi sunt toate acele site-uri, acea cohortă scârboasă şi inspăimântătoare de site-uri ultra-stângiste al căror model, de această dată, ar putea fi publicaţii precum Le monde diplomatique sau Politis, dar care, conform logcii maximaliste a internetului, merg mult mai departe decât acestea şi, atunci când e vorba despre oameni ca noi, nu se află departe de instigarea la crimă. Aici se poate vedea că pactul impotriva naturii dintre ultra-stângişti şi islamiştii radicali nu este câtuşi de puţin o vedenie a lui William Goldnadel, ci, din ce in ce mai mult, o realitate. Ii las pe aceşti tipi, care găsesc toate scuzele posibile islamiştilor – pentru că ar fi „religia celor sărmani" – sau care descoperă convergenţe intre gândirea marxistă şi sharia, să-şi vadă de responsabilitatea lor istorică, dar afirm că fiecare agresiune sau crimă antisemită care se produce, acum sau in viitor, in suburbiile pariziene, le va datora câte ceva.
 
Când toate astea se vor fi liniştit puţin, atunci când vom fi morţi de-a binelea, un istoric din viitor va putea cu siguranţă să tragă invăţăminte serioase din faptul că am deţinut şi unul şi altul, aproape in aceeaşi perioadă, rolul de inamici publici. Nu mă simt in stare să dezvolt ideea, nu e decât o impresie, destul de stranie: am insă sentimentul că acela care va izbuti să priceapă de ce tocmai noi, care suntem atât de diferiţi, am devenit principalii cai de bătaie din Franţa epocii noastre, acela va inţelege, in acelaşi timp, o grămadă de lucruri privind istoria Franţei acestor vremuri.
Cu toate astea, acum, in acest moment când suntem aproape in viaţă, situaţia este destul de anevoioasă. Vă sunt recunoscător că nu aţi incercat să mă convingeţi că „totul se va rezolva". Pentru că, de fapt, nu se va aranja deloc; şi-atunci, cine anume ne-ar putea veni in sprijin? Ei bine, dacă e să mergem drept la ţintă, aceştia vor fi chiar acei cititori anonimi (anonimi sau celebri, in fond nu contează, in orice caz, insă, vor fi nişte cititori) intâlniţi pe internet sau uneori pe stradă. In aceste imprejurări, dialogurile n-au nimic artificial şi nici sfios. Ei se ştiu numeroşi, mă consideră (pe bună dreptate, sau nu, in proporţii cu adevărat variabile) supraocupat cu tot soiul de treburi, aşa că trebuie, la rândul lor, să meargă direct la ţintă.
Primul lucru pe care ei mi-l spun, cel mai important, este să continui să scriu. In general, imi comunică asta intr-un fel cât se poate de simplu şi de brutal. Fraza pe care o folosesc cel mai adesea este: „Continuaţi să scrieţi!"
 
Dar de ce mi-or fi spunând asta? Scrierile mele, cred, nu lasă deloc impresia vreunei suferinţe ieşite din comun. Intrebat frecvent dacă scrisul este pentru mine o suferinţă sau o plăcere, n-am ştiut niciodată ce să răspund; adevărul e că reprezintă altceva, care poate să imbrace amândouă aceste aspecte. In orice caz, reprezintă o extremă excitaţie nervoasă, o exaltare, care mă epuizează degrabă. Intr-un lung articol apărut in neobişnuita publicaţie care este La Revue des Deux Mondes (e ciudat când te gândeşti că e o revistă care există de pe la 1830, dacă nu mai devreme, care a cunoscut şi a susţinut inceputurile romantismului), un autor numit Marin de Viry schiţa o paralelă interesantă intre literatură şi ciclism. Cel mai adesea sunt lăudate etapele de munte, in care fiecare frază adăugată celorlalte, intocmai fiecărei invârtiri de roată, dă impresia unui efort supraomenesc; etapele de şes, unde aparent nu se intâmplă nimic, dar unde situaţia se poate schimba in fiecare clipă, au şi ele farmecul lor; etapele lungi pe un teren plat, sau pe unul aparent plat. Am impresia că autorul mă compara cu o etapă de şes; amabil din partea lui, dar cred nu e intrutotul adevărat. Inainte de orice, romanele mele mă duc cu gândul la coborâri (puţin cunoscute in general, publicul nu se-nghesuie la coborâri, e un exerciţiu prea abstract, până şi motocicletele televiziunilor ezită, de teamă să nu iasă in decor). Am impresia că scriu un roman atunci când orânduiesc anumite forţe care, in mod obişnuit, ar trebui să conducă textul spre autodistrugere, spre explozia spiritelor şi trupurilor, spre haosul total (trebuie să fie insă nişte forţe naturale, care să dea impresia că sunt ineluctabile, care să pară la fel de stupide precum gravitaţia sau destinul). Din acest moment, munca mea constă in menţinerea maşinii pe drum şi, chiar dacă o las uneori să ajungă pe buza prăpastiei, nu-i ingădui insă să se prăbuşească. E istovitor, davă vreţi, dar nu in sensul obişnuit; mi se pare mai degrabă periculos.
 
 
(...) Fiindcă in societatea noastră, important este ca oamenilor să le fie ruşine de ei inşişi; s-ar putea chiar ca ruşinea să fi devenit mijlocul fundamental de dresaj. Vă plângeaţi, in discuţiile noastre precedente, dragă Bernard-Henri, că sunteţi considerat o persoană lipsită de umor; e posibil ca aceasta să fie calitatea dumneavoastră de căpătâi. Ce este oare, de fapt, umorul, dacă nu ruşinea a trăi cu adevărat un sentiment? Dacă nu un fel de tur de forţă, o piruetă de sclav elegant in faţa unei situaţii care ar pretinde, in mod normal, disperare sau furie? De aceea, devine de inţeles faptul că umorul este astăzi atât de apreciat.
Sunt insă pe cale să propovăduiesc unui prozelit. Am zis mai inainte că nu „credeam in evrei..." Desigur, la modul general e adevărat, cu toate acestea, in anumite privinţe... Pentru că, in mod hotărât, evreii au dezvoltat, mai mult decât toţi ceilalţi, acel celebru simţ al umorului care le permite, vai, să indure aproape orice. Iar astăzi s-a petrecut o schimbare fundamentală, şi este o adevărată bucurie să-l vezi pe Israel luptând.
Oare tocmai contrazic tot ce v-am mărturisit de la inceputul corespondenţei noastre incoace? Oare afirm că, in cele din urmă, aş prefera să lupt? Nu, nu intru totul. Până acum, in decursul vieţii mele, refuzul luptei (sau, uneori, chiar lupta) a fost consecinţa unei alegeri. Am preferat să merg la un proces, decât să recurg la nişte „scuze publice", lucru cu care organizaţiile musulmane s-ar fi mulţumit. Dimpotrivă, am preferat să-l ignor pe ziaristul. Am ales să nu ripostez şi să intrerup orice fel de comunicare, atunci când un jurnal sau altul au publicat detalii privind viaţa mea, detalii care nu sunt indeobşte date tiparului decât atunci când o persoană este implicată intr-un proces criminal (deşi, până şi atunci, anumite şedinţe se desfăşoară cu uşile inchise).
Acum, odată cu această poveste a mamei mele, e pentru prima oară in viaţă când trăiesc impresia că nu am de ales. Sunt intocmai unui om care, rătăcit printre nisipuri mişcătoare, ştie că orice mişcare nu va putea, agitând şi mai abitir mocirla, decât să-i grăbească scufundarea.
 
 
 
27 mai 2008
 
Propun, dragă Michel, să incetăm cu noroiul, ura, caii de bătaie, calomnia.
Am spus tot ce se putea spune despre asta. In privinţa poveştii cu mama dumneavoastră, suntem, desigur, departe de a fi spus totul.
Ca şi despre acea afacere islamisto-stângistă, acea nouă mare alianţă intre noii roşii şi noii cafenii, acea axă intre intârziaţii de la Monde diplo şi escadroanele morţii cu nuanţă Jihad, cărora cred, la rândul meu, că nu le-am zărit decât punctul de plecare (dezacordul nostru se referă la Islamul propriu-zis, pe care am intotdeauna grijă să-l deosebesc de islamism – nu din prudenţă, de bună seamă; şi nici din grijă pentru „corectitudinea politică", ci pentru că gândesc, sincer, că Islamul ca atare nu este, nicicum, străin de spiritul iluminist, de democraţie, de libertăţi).
Cât priveşte restul – duşmanii dumneavoastră şi ai mei, interesele lor comune, acest secret al epocii pe care vom incepe să-l desluşim de-abia când se va vedea mai clar in netrebnica lor comunitate, motivele care fac ca un scriitor să fie mai detestat decât altul – cred, cu adevărat, că am spus totul şi că aceşti pioni, aceşti biografi cu simbrie sunt nişte nulităţi, nişte cloncani, nişte turnători, nişte şacali placaţi pe ceva viu, nişte găunoşi.
Asupra acestui punct, mai doresc să vă spun doar un ultim lucru: eu nu mă consum, in ultimă instanţă, prea tare, nu le răspund niciodată acestor indivizi şi vă recomand să adoptaţi aceeaşi atitudine, deoarece, dincolo de poveştile cu pasiunile triste sau netriste, dincolo de preocupările pentru strategie şi pentru ripostă, dincolo de Spinoza şi de Hobbes, ei chiar nu se află la nivelul cuvenit.
Există in schimb, in scrisoarea dumneavoastră, două lucruri care m-au condus, şi pe mine, la nişte reflecţii probabil inutile – deşi...
In primul rând, povestea inceputurilor dumneavoastră: lipsa de dorinţă, după cum spuneaţi, „de a ieşi in faţă"; acea timiditate de principiu care făcea din tânărul Houellebecq omul cel mai puţin pregătit cu putinţă „să joace un rol public"; intr-un cuvânt, neinţelegerea de la care a pornit totul.
Şi apoi, ceea ce afirmaţi, un pic mai inainte, despre „forţele" care vă guvernează, sau nu, textele; despre problemele dumneavoastră de „ghidon" şi de „frânare"; despre concepţia dumneavoastră privind literatura nu ca tauromahie, ci ca o formă de ciclism; şi despre ceea ce dezvăluiţi, prin urmare, atât despre felul in care lucraţi cât şi despre pasiunea dumneavoastră pentru scris.
 
 
Cel dintâi punct mă interesează pentru că, deşi poate să vă pară şi mai surprinzător in cazul meu decât in al dumneavoastră, nici eu nu eram pregătit să devin cel ce sunt.
N-aş putea spune că mi-a fost greu „să-mi joc rolul de autor", atunci când acesta s-a prăvălit pe capul meu.
Nici că am fost, in copilărie şi apoi in adolescenţă, afectat de acea fire timidă, ştearsă şi, in orice caz, fugind de lumină, pe care o ghicesc printre rândurile povestirii dumneavoastră.
Este insă sigur că mă simţeam cu desăvârşire fericit de notorietatea locală, minusculă şi locală, pe care o aveam printre colegii de şcoală, in micile grupuri, in bandele pe care le frecventam.
La fel de sigur este că, atunci când mă proiectam in viitor, atunci când imi inchipuiam, precum toţi tinerii, parfumul vieţii visate, intrevedeam aventuri, lupte, poate nişte cărţi frumoase şi, aureolând toate acestea, un soi de strălucire – o strălucire rară, insă, şi, incă odată, locală şi care, in orice caz, nu trebuia să capete forma acestei „celebrităţi" care mi-a pecetluit, ca şi dumneavoastră, soarta.
Printre băieţii de la Şcoala normală erau unii care visau să ajungă miniştri sau, precum fostul normalian Geroges Pompidou, preşedinţi ai Republicii.
Mai erau şi alţii care se vedeau, care se doreau ditamaiscriitorii, după modelul acelor „Archicubes", pe atunci in plină glorie, care erau Sartre sau Raymond Aron.
Puteau fi intâlniţi şi unii, de felul omonimului meu Benny Levy, care, arzând oarecum etapele, işi trăiau, incă de pe-atunci, clipa prezentă, in chip de reincarnare a lui Lenin dojenind poporul sovietic.
Nu mă incerca niciuna dintre aceste porniri.
Nu-mi amintesc să fi fost ispitit vreodată (in mai 68, bunăoară) să iau cuvântul la vreo adunare generală.
Şi, cu atât mai puţin, nu-mi amintesc să mă fi dus să-mi visez destinul, precum normalienii lui Jules Romain, in faţa coloanelor Panteonului.
Ce-mi amintesc este chiar contrariul: in ziua inceputului de an şcolar 1966, un coleg aflat in faţa imbulzelii care se formase in galeria acoperită unde se intâlneau, intre cursuri, elevii celor două clase pregătitoare de anul intâi şi ai celor două de anul doi, a inceput să facă, in paralel, portretul normalianului Pompidou şi pe cel al obscurului său condiscipol, latinistul Pierre Grimal – şi eu care, fără nicio urmă de ezitare, mi-am amestecat vocea cu cea a protestelor care se ridicau impotriva acelui băiat, intr-atât de naiv incât işi inchiupuia că poate să compare viaţa ratată a unui viitor preşedinte, care putea fi văzut in fiecare seară la televizor, cu marea viaţă, cât se poate de ispititoare şi de frumoasă, a unui traducător din Seneca cel tânăr, din Plaut sau din Terentius şi pe care nu-l intâlneam, in schimb, decât in sala de lectură a bibliotecii Şcolii.
Iar când mă gândesc la cei pe care-i admiram şi cărora visam să le semăn, imi vin in minte, intr-adevăr, fie vreun specialist in Plaut şi Terentius; fie vreun profesor de filosofie care a tradus, precum Jean Hyppolite, Fenomenologia spiritului; fie, la o adică, şi ca să rămânem in categoria marilor complotişti hegelieni, tenebrosul Alexandre Kojeve, cel despre care doar unii dintre noi, foarte puţini, ştiam că este maestrul maeştrilor noştri; fie Louis Althusser, pitit, precum Minotaurul, in biroul de la parterul Şcolii şi care era Sfântul sfinţilor in materie de marxism modern; fie, in sfârşit, şi ca să schimbăm definitiv registrul, un play-boy, complet necunoscut, de astă dată, care se numea Paul Albou şi despre care citisem, cândva, şi fusesem năpădit de gelozie, că era amantul de taină al lui Brigitte Bardot.
Nu-mi inchipuiam – ca să reiau formularea dumneavoastră – că putem „subjuga" mai multe persoane deodată.
Mă gândeam că autoritatea este aidoma conceptelor: pierde, in materie de limpezime, ceea ce câştigă in extensie; pierde din intensitate, din incandescenţă, din forţă ceea ce pare să câştige exercitându-se asupra celor mulţi.
Imi plăcea să seduc; ba chiar imi petreceam o grămadă de timp cu această indeletnicire; insă şi eu credeam că spaţiul firesc al seducţiei, lungimea sa de undă potrivită, izvorul ei nu era lumina, ci umbra.
Şi vă repet că, dacă aş fi avut de ales, pe-atunci, intre viaţa mea de acum şi cea a nu ştiu cărui şef clandestin al Stângii proletare, organizaţie unde să se fi aflat adunată, lucru care astăzi s-a cam uitat, aristocraţia cea mai prestigioasă a momentului, aş fi ales viaţa liderului clandestin.
De altfel, faptele o dovedesc.
Orice s-ar spune, faptele o dovedesc.
Când am scris Lovecraft-ul meu, adică Les Indes rouges, am hotărât să o dau spre publicare lui Maspero, care era, desigur, editorul recunoscut al ultra-stângii. Un curent de care eram, ideologic, apropiat, dar, mai ales, a cărui doctrină anti-televiziune, anti-media, anti-cabotinism, mi se parea că se potriveşte cu ideea pe care o aveam despre gândire şi despre influenţa ei.
Când, patru ani mai târziu, am publicat La Barbarie a visage humain, care avea să aibă succesul pe care-l ştiţi, au existat şi alte două fapte care spun mult despre starea mea de spirit: am scris cartea, in primul rând, din dragoste pentru o femeie pe care o suflasem unui producător de film, o femeie pe care mi-era teamă s-o văd plictisindu-se in acel mediu literar in care o introdusesem fără niciun avertisment şi pe care gangsterul de Jean-Edern Hallier avusese fericita idee s-o angajeze la editura lui, cu condiţia categorică să-i aduc, la fiece sfârşit de lună, câte un nou capitol din cartea de filosofie pe care avusese incontestabilul merit de a paria inainte de oricine altcineva; apoi, mai ales, când am terminat cartea, când Hallier a dat faliment şi când m-am indreptat spre Grasset ca să consimtă să-mi recupereze biata carte abandonată, mi s-a părut perfect normal că acesta a inceput prin a refuza şi că apoi a publicat-o fără tragere de inimă, doar ca să-mi facă plăcere, intr-un tiraj ridicol de 2.700 de exemplare – totul poate fi verificat, totul e consemnat in arhivele editurii...
Cât priveşte, in sfârşit, faimoasa emisiune Apostrophes, unde s-a hotărât atât soarta cărţii cât şi a mea, adevărul e că m-am dus acolo nu neapărat de-andaratelea, ci cu ochii inchişi, orbecăind, intr-o deplină inocenţă, nu doar neştiind ce urma să se intâmple, ci nici care erau mizele pe care acest tip de tribună le punea in joc; eram departe, foarte departe de ţinti, de a calcula sau de a dori nu ştiu ce intrare in lumină, la vârsta de treizeci de ani.
E drept că, ulterior, am recuperat.
Iar faptul că n-am făcut prea multe eforturi ca să mă intorc in acea zonă de umbră din care, aşa cum tocmai vă povesteam, această carte m-a scos, e puţin spus.
Dacă e să fiu ingăduitor cu mine, imi inchipui că atunci s-a declanşat un soi de capcană, de angrenaj, şi, in acelaşi timp, de clinamen, pe care era greu să-l infrunt.
Dacă e să fiu foarte indulgent, neezitând să-mi confer rolul cel mai măgulitor cu putinţă, imi spun că nu eram doar eu pe lume, fir-ar să fie! că mai exista şi altceva decât problemele astea de scriitor care-şi contemplă buricul, ingrijat de locul pe care şi l-a căpătat in epocă! mai erau şi burundezii, cei din Darfour sau bosniacii care n-aveau, nici ei, nimic de câştigat dacă s-ar fi intors in obscuritate! mai erau toate acele cauze bune şi inalte cărora mă dedicasem şi care aveau nevoie de această zarvă mediatică prelungită.
In sfârşit, imi spun că dumneavoastră sunteţi cel care are dreptate; că, intr-adevăr, „mergem in jos"; că, mereu, cedăm, mai devreme sau mai târziu, in faţa aspiraţiilor, viselor şi ambiţiilor de tinereţe; şi că este cel puţin dubios să ascundem aceste renunţări, aceste mici laşităţi, adoptând, aşa cum făcut eu, postura favorabilă de prieten al speciei umane.
Bănuiesc că toate acestea sunt adevărate.
Sunt adevărate laolaltă, şi potrivit unor dozaje pe care eu insumi le ignor.
Şi-ar mai fi...
Abia de indrăznesc s-o spun, deşi este la fel de adevărat.
In mod ciudat, in adâncul meu chiar nu mi-am schimbat părerea in privinţa reperelor mele.
Continui să fiu fascinat, ca la douăzeci de ani, de acei uriaşi intransigenţi care au insoţit, cu discreţie, istoria generaţiei mele şi pe care ii numesc, in glumă, „imamii noştri de taină": Benny Levy, după perioada lui politică şi mutarea la Ierusalim; Robert Linhart, care il precedase la conducerea Stângii proletare şi a cărui fiică tocmai a povestit, intr-un roman, despre felul cum tatăl ei s-a hotărât, intr-o bună zi, să amuţească; Jean-Claude Milner şi Jacques-Alain Miller, acele două genii precoce care işi disputau, pe culoarele Şcolii normale, paternitatea conceputului de „sutură"; sau Sylvain Lazarus, acel personaj enigmatic de pe urma căruia n-a rămas practic nicio carte, şi a cărui operă nu este cunoscută decât prin intermediul referinţelor pe care foarte mediatizatul Alain Badiou nu incetează să le facă la adresa tezelor sale „inedite" sau „apocrife" (!) – un personaj despre care imi inchipui uneori că există, poate, precum un erou borgesian, doar in imaginaţia câtorva visători nebuni, intârziaţi ai stângismului tinereţilor noastre, exact de factura lui Badiou.
Cât priveşte, in sfârşit, televiziunea, şi acel show permanent al cărui simbol – unul dintre ele – mă tem că am devenit: poate că, atunci când mă aflu acolo, nu par la fel de „terorizat" şi de „plictisit" ca dumneavoastră; vă asigur insă că nu-mi prea mai face mare plăcere – şi, oricum, incomparabil mai puţină decât pe vremea inceputurilor, când măcar aveam şansa să fiu inconştient atât in privinţa regulilor comediei, a grimaselor pe care s-ar fi cuvenit să le fac, cât şi a consecinţelor pe care aceste lucruri le-ar fi putut avea asupra restului vieţii mele.
Toate astea – doar ca să vă comunic trei idei.
In primul rând că nu e deloc sigur că devii ceea ce eşti; dumneavoastră sunteţi o dovadă, iar eu – alta; de fiecare dată - triumf şi domnie a confuziei.
In al doilea rând, faptul că părăsirea, intr-un fel sau altul, a acestei scene supraexpuse reprezintă o idee a cărei perspectivă, departe de a mă nelinişti, imi provoacă, atunci când mă vizitează, o bucurie spumoasă şi plină de delicii: această părăsire s-ar putea produce cu forţa sau de bunăvoie, ori printr-un exces teatral, vezi Gary – totul e posibil, imi convine oricum.
In al treilea rând, aceste poveşti despre celebritate sunt mult mai complicate, mai pline de contingenţă şi de neprevăzut decât crede această omenire post-warholiană, pentru care patima recunoaşterii atinge asemenea culmi de isterie incât toţi vor să devină staruri şi sunt convinşi că, dacă se vor strădui din răsputeri, vor şi izbuti: cei care au urechi de auzit, s-audă! Imi pare rău că, spunând asta, am aerul că trântesc uşa-n nas câtorva dintre potăile care ne latră.
 
Şi-acum, celălalt punct.
Micile sau marile secrete de fabricaţie, pe care şi le comunică intre ei doi scriitori, reprezintă o lege, fără excepţii, de indată cei ei ating, in viaţa de zi cu zi sau, ca in cazul nostru, prin corespondenţă, un anumit grad de intimitate.
Problema, de fapt, este de ce.
Misterul, veşnicul şi adevăratul mister, mai opac chiar decât cel al „angajamentului", este de a şti cum se face că nişte oameni, ca dumneavoastră sau ca mine, care s-ar putea indeletnici cu complet altceva, sau, trebuie s-o spunem, cu nimic, cu absolut nimic, doar lăfăindu-se, călătorind, visând, intâlnindu-se cu prietenii sau citind, aleg să-şi petreacă atâta timp cu această activitate cât se poate de bizară, dacă stăm să ne gândim, care constă in meşteşugirea, modelarea, prelucrarea, ajustarea, incingerea la roşu a acestui alt material care sunt cuvintele.
S-ar putea oricând riposta că e mai interesant decât să desfăşori o meserie normală sau decât să rescrii, aşa cum făceam la inceputurile mele, „cărţile" inspectorului Borniche sau ale ducesei de Bedford: ştim, atât eu cât şi dumneavoastră, că am depăşit această fază şi că ecuaţia noastră s-a schimbat.
Am putea avea cochetăria – aşa cum procedează adesea scriitorii – să ne refugiem indărătul oricăruia dintre marile răspunsuri canonice oferite, in 1919, la ancheta revistei Litterature. „De ce scrieţi?" intrebaseră public cei trei tineri magnifici care erau Argon, Soupault şi Breton. „Din slăbiciune", avea să răspundă Valery. Din slăbiciune! Ce tupeu! Iertaţi-mă că o spun atât de brutal, dar n-am intâlnit nimic mai pompos, mai nesincer, mai vulgar, mai slab – intr-adevăr –, decât acest răspuns.
Pentru mine, adevărul este infinit mai simplu.
De când mă ştiu, sau, in orice caz, de pe vremea adolescenţei, au existat două lucruri – nu trei, nu patru, ci două – care mi-au părut că merită trăite: in primul rând, să iubesc; vreau să spun să iubesc in sensul strict; adică să iubesc femeile; şi apoi să scriu, doar să scriu, să-mi petrec nopţile, zilele, şi din nou nopţile, pe tejgheaua mea de cuvinte, făcând aluatul să dospească, să capete formă, iar micuţele mele coloane de semne să stea timid in picioare...
Faptul că este vorba despre aceste două pasiuni laolaltă nu trebuie să surprindă. Cred că ele sunt unul şi acelaşi lucru. Zău, acelaşi lucru, la modul profund. Acelaşi fel de energie. Aceeaşi pulsiune. Aceeaşi compulsiune. Aceeaşi forţă conţinută şi care se reglează. Acelaşi amestec de voluptate şi de durere, de grabă şi de răbdare, de bâjbâială şi de limpezire bruscă. De ce scrieţi? Pentru că nu poţi face dragoste cât e ziua de lungă. De ce faceţi dragoste? Pentru că nu poţi scrie ziua intreagă. Când, in ce imprejurări aţi fi capabil să renunţaţi la scris? Dacă va fi să fie, in ziua când cealaltă pasiune, cealaltă fervoare ar da semne de epuizare. E valabil şi invers? Aceeaşi corelaţie, dar in sens invers? Desigur! Aceste lucruri, prin forţa imprejurărilor, funcţionează la fel de bine in ambele sensuri! Ce poate un trup?, intreba Nietzsche. Ce poate, ce vrea, şi in numele cărui interes suveran? El poate o grămadă de lucruri. Eu nu sunt ca Beckett care, drept răspuns la acelaşi „de ce scrieţi?", va rosti, o jumătate de veac mai târziu, celebrul său „nu-s bun decât la asta". Trupul meu poate, dacă i-o cer, o mulţime de lucruri care, aparent, n-au nicio legătură cu vreuna dintre cele două pasiuni ale mele. E in stare, de pildă, să muncească. E in stare să se deplaseze, să se ingrijească, să se intreţină, să locuiască, să doarmă, să se lupte, să facă zgomot, să se agite. Atât doar că eu sunt in aşa fel construit incât toate aceste activităţi n-au avut niciodată vreo altă finalitate, pentru mine, decât de a-mi consolida una sau cealaltă dintre cele două pasiuni esenţiale. Sunt astfel constituit incât nu fac aproape nimic care să nu fie legat de această dublă plăcere pe care mi-o procură, aproape in egală măsură, arta de a iubi şi cea de a scrie. Am un trup care nu poate – in sensul tare al verbului „a putea" – cu adevărat decât două lucruri, care, de fapt, sunt unul singur: să iubesc şi să scriu, să scriu şi să iubesc, aflând in iubire izvorul scrisului şi in scris sursa iubirii. Aşa stau lucrurile.
Faptul că pasiunea pentru scris poate să ocupe, in viaţa unui om, locul pe care vi l-am indicat, faptul că surclasează toate celelalte pasiuni, cu excepţia celei de a iubi cu care intră in competiţie sau cu care se amestecă, ţine de o nevroză, destul de banală şi ea – a se vedea irevocabila demonstraţie a lui Sartre din acel adio spus cărţilor, din acel strigăt de ură şi de revoltă impotriva fermecării prin literatură, care sunt, in realitate, Cuvintele. Atât doar că mie, personal, imi place acest farmec; nu-mi trece prin cap să scap de el – şi, de altfel, de ce-aş face-o? in numele cărui motiv? nu am, insist, nicio pasiune de substituţie; nu am o a treia pasiune pe care s-o pun in loc... Atât doar că, mai ales, acest donquijotism disperat, această pasiune pentru literă şi pentru ecoul ei, această viaţă in şi prin cuvinte, acest mod de a pune, in sensul propriu, cuvântul la inceputul lumii, dobândeşte in cazul meu (nu-i un motiv de laudă, lucrurile trebuie luate aşa cum sunt, dincolo de bine şi de rău) nişte forme extreme, la limita burlescului.
Ideile. De douăzeci de ani incoace n-am mai scris un roman, ceea ce, prin urmare, ar insemna că sunt, spre deosebire de dumneavoastră, un om al ideilor, care s-ar cuveni să pună ideile la postul de comandă. Or, pe măsură ce trece timpul, imi dau mai bine seama de următorul lucru: chiar in materie de idei şi de adevăr, tot cuvintele sunt cele care hotărăsc totul. Există convingerea că un filosof este cel care spune: „Gata, am o idee, rămâne doar să găsesc cuvintele care s-o exprime". Nicidecum! Experienţa, experienţa mea personală dovedeşte că este aproape intotdeauna invers! Cuvintele sunt cele care declanşează conceptele, iar nu conceptele cele care pun in mişcare cuvintele! Ideea potrivită răzbate prin spărtura, prin ochiul de senin, prin dâra de lumină pe care a creat-o lucrul cuvintelor.
Viaţa. Nu-mi displac plăcerile vieţii. Nu sunt nici melancolic, nici depresiv. Iar depresionist – nici atât. Adevărul e că, pe cât trece timpul, pe atât viaţa, cu bucuriile ei, cu satisfacţiile ei cotidiene, cu intâlnirile pe care le prilejuieşte, nu mă mai interesează decât in măsura in care se rezolvă sau e capabilă să se rezolve (nu neapărat deindată, ci poate cândva, sub o formă sau alta, sub chipul unui roman, sau al unui film, sau al acestui mare fals roman care este jurnalul pe care il ţin de treizeci de ani incoace, şi pe care sper să-l pot desăvârşi) printr-o soluţie exprimată in cuvinte – niciodată, spunea Althusser, nu părăseşti gândirea ca să intâlneşti realitatea; odată pornit pe calea conceptului de câine, nu vei intâlni nicicând drăgălaşul animal alcătuit din carne, oase şi lătrături despre care Spinoza mai nota şi că a incetat definitiv să muşte; ei bine, in acest stadiu mă aflu; nu mi-am schimbat nici părerea, nici boala; iar in această privinţă, ca şi in multe altele, sunt silit să admit că am rămas fidel, in mod paradoxal, bătrânului meu maestru dezavuat.
Arta. Filmele. Obiectele frumoase. Chiar şi cărţile, câtă vreme sunt şi nişte obiecte (vezi acea pasiune, pentru mine de neinţeles, numită bibliofilie şi despre care vorbesc, uneori, cu unul dintre maeştrii genului, Pierre Leroy). Aici, situaţia e de-a dreptul intristătoare. Fiindcă adevărul adevărat, cel pe care n-am indrăznit niciodată să-l mărturisesc aşa cum o fac acum, e că nimic din toate astea nu mă intersează dacă nu este, din nou, un pretext pentru scris. Sunt in stare să-mi petrec o groază de timp intre Perugia, Monterchi, Borgo San Sepolcro, National Gallery, Staatliches Museum din Berlin, Frick Colection şi Arrezzo, dacă editura „de La Difference" imi comandă o carte despre Piero della Francesca. Sunt in stare să văd şi cel mai prost film in care a jucat Lauren Bacall, dacă ştiu că trebuie să-i folosesc figura cea arătoasă in acea altfel de carte, cu imagini şi sunete, care va fi fost Le Jour et la Nuit. Să fac insă asta in mod gratuit, de amorul artei şi pentru plăcere – ce plăcere, pentru Dumnezeu!? puţin imi pasă de-această plăcere! Imi dau seama cu groază că n-am mai sacrificat, de ani de zile, o zi sau doar o seară straşnică de scris de dragul plăcerii de a merge la un film, de a admira un tablou sau de a asculta o operă pe care să nu trebuiască să le folosesc, mai devreme sau mai târziu, intr-un text. Şi-mi dau seama, cu o groază sporită, că, atunci când am isprăvit, atunci când mi-am predat textul ce mi-a fost comandat, când am tradus in cuvinte ceea ce am priceput din Mondrian, din Macao, dintr-un mare roman contemporan, din teatrul lui Thomas Bernhard, din colajele lui Warhol, din clişeele lui Richard Avedon, din ruinele din Lagos sau din Kabul, din America profundă, din ultimele nopţi ale lui Charles Baudelaire, din filmografia lui Coppola sau a lui Woody Allen (singurul lucru care m-a salvat şi care m-a determinat să fiu interesat totuşi, in cele din urmă, de anumite lucruri, este – revenim mereu aici – această neostoită poftă de scris care, probabil, exact ca şi in materie de dragoste, şi-a modificat oarecum, in decursul timpului, situaţiile şi posturile), imi dau seama, deci, nu fără o oarecare stânjeneală, că, odată ce au fost aşezate in cuvinte, odată ce au fost depozitate intr-o carte sau descusute intr-un articol, lucrurile incetează să mă mai privească: le abandonez; ele sunt, ca să zic aşa, dezactivate; imi pot petrece restul zilelor fără să mă mai gândesc vreodată, de pildă, să revăd Triumful neprihănirii, al lui Piero della Francesca, tabloul care m-a vrăjit in ziua când, pentru a-mi scrie cartea, m-am dus să-l descopăr la muzeul Uffizi din Florenţa.
Aşa că sunt cu băgare de seamă.
Există cazuri – in care, pe scurt, nu mai e vorba doar despre artă şi cinematograf, ci despre politică, despre morală şi despre soarta concretă a bărbaţilor şi femeilor concrete – când sunt deosebit de atent la această latură devoratoare, prădătoare care reprezintă corelatul credinţei in virtuţile unei indepărtări de sintaxă, in folosirea insesizabil nouă a unui semn de punctuaţie, intr-un cuvânt care sare din graniţele uzului comun, in sunetul eliberat care ţâşneşte dincolo de tăcere şi de zgomot...
Acesta este motivul pentru care, in ultimă instanţă, imi petrec atâta timp prevăzându-mă cu bariere de protecţie, menite să mă ferească de mine insumi: un post de radio a cărui infiinţare am sprijinit-o la Bujumbura, ca să fiu sigur că mă voi intoarce acolo; corespondenţa răzleaţă cu nişte tineri, imbătrâniţi inainte de vreme, intâlniţi, acum opt ani, la Viena, şi pe care o parte din mine, imi dau limpede seama, ar putea fi ispitită să nu-i vadă decât ca pe nişte figuranţi in reportajul pe care il dedicasem, pe atunci, rezistenţei anti-Haider; o prietenie de nevoie la N’Djamena, doar ca să păstrez legătura cu Darfour-ul; legătura frăţească menţinută cu o călăuză pakistaneză; sau chiar jurnalul Nouvelles de Kaboul, ţinut trudnic in viaţă, ca să mă impiedic să-mi intorc privirile de-acolo...
Acesta este insă adevărul.
Aceasta este logica profundă.
Cuvintele sau lucrurile? Nici măcar nu-mi dau seama cum de poate fi pusă această intrebare.
Literatura sau viaţa? Viaţa căci literatura; viaţa, pentru mine, nu trăieşte, nu este in mod profund şi carnal viaţă, decât atunci când ştiu că ii pot smulge cuvintele.
Chiar cu riscul de a o intemniţa? Cu riscul de a o inchide in acele micuţe sicrie de hârtie despre care Sartre spunea, spre sfârşitul vieţii, in convorbirile cu Madeleine Chapsal, că reprezentau adevărata substanţă a Criticii raţiunii dialectice? Ei bine, nu. Dimpotrivă. Nu cunosc nimic mai „anti-sicriu" decât nişte cuvinte imbinate cum se cuvine. Invers decât Sartre, care confunda punerea in cuvinte şi punerea in sicriu, nu imi pot inchipui un loc mai fericit pentru viaţă decât o pagină de literatură. Şi trebuie să vă spun, de altfel, că exact din acest punct de vedere, Baudelaire va rămâne mereu, după umila mea părere, mai vrednic de admiraţie decât Rimbaud: viaţa este altunde... ce greşeală să crezi că viaţa e in altă parte! ce nebunie de neiertat ca, atunci când ai fost un poet imens fără să te mişti din Charleville, să crezi că trebuie să pleci spre Harrar ca să străbaţi limbile şi să descrii vertijurile ce au urmat! un anotimp in infern... de ce doar un anotimp? Cât de mult imi place, prin comparaţie, nemăsurata bucurie baudelairiană a literei, eructată până şi in ultimul „fir-ar să fie"!
Aceasta era, dacă stau să mă gândesc, şi convingerea rabinilor, care susţineau că stabilitatea lumilor se datorează cuvintelor.
Trebuie să mai spun şi că, in momentele mele de descurajare, când mă simt cu adevărat un ticălos, când mi-e ruşine că am nevoie de şmecherii şi de mementouri ca să nu-i uit pe cei din Darfour şi din Afganistan, imi spun că, măcar, am rămas fidel marii şi inaltei lecţii a acestor Inţelepţi.
Doar cuvintele trăiesc, acesta este substratul doctrinei lor.
Pentru ca să existe viaţă, e nevoie să faci să ţâşnească scânteile potrivite din piatra, incinsă la culme, a cuvintelor – iată miezul Talmudului lor.
Adevărata logică a viului, elementul său constitutiv caracteristic nu este celula, ADN-ul etc., ci ţesutul palid al semnificantului, intriga subţire a cuvintelor. Aceasta este, mergând pe urma lor, rădăcina nevrozei mele literare.                                                                                                                                                                                                                                                                                                             
Aşa cred.
 

Volum in curs de aparitie la Editura Polirom. Traducere de Daniel Nicolescu 

Principalele valute BNR - luni, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1451
Ieri: 4.7627
Azi: 4.3202
Diferență: 1,1306
Ieri: 4.3164
Azi: 5.5448
Diferență: 0,3075
Ieri: 5.5297
Azi: 4.3410
Diferență: 0,9488
Ieri: 4.3386