Ce credea Take Ionescu despre soarta românismului era curios să afle Henry, diplomatul francez comod aşezat în frumosul salon al lui Take Ionescu din str. Atena. Fostul ministru conservator (fusese vioara întâi în antecedentul guvern al lui Gh. Grigore Cantacuzino) aduce o hartă. Şi se aşează cu ea în faţa diplomatului francez. Se găsea într-o zi de un pesimism puţin obişnuit la el. După Take Ionescu, românii bucovineni, cu ei începe, se lăsaseră depăşiţi de germani şi de ruteni. Mai înainte ei erau elementul social cel mai activ. Îşi creaseră cluburi politice, îşi dezvoltaseră presa cu ajutorul românilor veniţi din Transilvania, cu elemente tinere, provenite din copiii de ţărani instruiţi, care învioraseră întreaga lor viaţă. Dar, pentru a-i stăvili, austriecii au început să-i favorizeze pe ruteni. În biserica ortodoxă mitropolitul trebuia să ţină acum o balanţă egală între români şi ei. Un mare proprietar român, Vasilko, cu pământuri în regiunile rutene, s-a ales deputat ca rutean. Alţi mari proprietari, pentru a-şi menţine influenţa politică, s-au apropiat mult prea tare de austrieci. Sigur că toţi principalii şefi ai românilor bucovineni păstrau un contact strâns cu Regatul. Ziarele şi cluburile au fost şi mai erau susţinute financiar din Regat. În câteva rânduri, când au venit la Bucureşti, au fost primiţi de regele Carol şi încurajaţi. Dar Take Ionescu nu era prea încrezător în succesul românismului bucovinean. Dimpotrivă.
Dar românismul ardelean?, îl întreabă ministrul francez. Şi acesta i se pare că a intrat într-o etapă de „metodică slăbire”. Crede că reacţiunea după Memorandum le-a crescut românilor de aici sentimentul neputinţei. El vede diviziuni, care se accentuează, între românii greco-catolici şi ortodocşi; vede diferenţa între românii din Transilvania propriu-zisă şi cei din Banat, Crişana şi Maramureş, adică din „părţile ungureşti”. Guvernele maghiare făceau ca întotdeauna să se aleagă 4 sau 5 deputaţi dintre aceştia din urmă. În 1901 a mărit chiar proporţia la 10. Mulţi alegători români au abandonat pasivitatea înainte ca liderii lor politici să renunţe deschis la această politică. Tinerii îşi manifestau nerăbdarea. Voiau acţiune găsind că vechea politică nu mai poate da rezultate practice şi recenta alegere a cinci deputaţi slovaci, pe care guvernul maghiar i-a lăsat să treacă, i-a zăpăcit şi mai tare. Dar mult mai vârstnicii fruntaşi au rămaşi convinşi că pasivitatea era mai bună. Şi Take Ionescu credea la fel pentru că pasivitatea avea avantajul de a le garanta românilor demnitatea atitudinii lor. Ce câştigau românii participând la alegeri? Succese electorale? Peste putinţă, deoarece guvernul ungar nu lăsa să intre în parlament decât pe cine voia şi doar din considerente de propagandă pe câţiva reprezentanţi ai naţionalităţilor. Românii erau şi prea săraci pentru ca regimul cenzitar din Ungaria să le fie favorabil. De fapt, guvernul ungar voia demult să-i atragă pe români la activism politic, atitudine care, fără să le aducă acestora din urmă succese electorale, le înmuia intransigenţa, îngăduind politicienilor unguri să se laude în faţa Europei cu moderaţia şi succesul politicii lor. De aceea era mai bine pentru românismul transilvănean – credea Take Ionescu – să fi rămas la vechea politică de pasivitate, cu un efect moral mai important.
Lui Take Ionescu îi pare rău că subvenţionarea asociaţiilor românilor transilvăneni, a ziarelor lor, zdrobite de amenzi, a şcolilor lor, nu era mai susţinută din partea guvernului român. El, cît fusese ministru Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul lui Lascăr Catargiu, dăduse ajutoare băneşti în taină şcolilor, bisericilor române din Ardeal, ziarelor, dar şi „comitetelor politice” (exprimarea îi aparţine şi e neclar dacă se referă exclusiv la conducerea Partidului Naţional Român). Activitatea lui rămăsese necunoscută colegilor săi din guvern (cu excepţia lui Lascăr Catargiu, căruia îi spusese, dar după doi ani şi jumătate). Fireşte, această activitate era cunoscută de maghiari şi de aceea baronul Banffy îi ceruse omului politic român să-i facă o vizită cu ocazia trecerii sale prin Budapesta, în ianuarie 1896. Îl întâmpină cu vorbele: „N-o să-mi spuneţi, sper, că nu vreţi să anexaţi Transilvania? – Nu, îi răspunde Take Ionescu, n-o să vă spun asta. Şi chiar de v-aş spune-o, n-o s-o credeţi, ci o să credeţi numai că aveţi de-a face cu un mincinos sau cu un om care nu-şi iubeşte patria. Vreau să anexez Transilvania, dar nu pot. Şi dumneavoastră, la rândul dumneavoastră, n-o să-mi spuneţi că nu vreţi să împingeţi graniţele statului maghiar până la Marea Neagră?. Nu, n-o să vă spun asta. Vreau să împing graniţele Ungariei până la Marea Neagră, dar nu pot”. „Atunci, adaugă Take Ionescu, fiindcă procesul istoric care există între noi nu poate fi rezolvat acum nici în sensul meu nici în al dvoastră, pentru că suntem vecini n-ar fi oare cu putinţă să găsim între noi un modus vivendi? Starea în care ţineţi pe românii din Ungaria este de nesuportat, de ce n-o schimbaţi?” Banffy îi spune că românii nu participau la alegeri ca să-şi îndrepte situaţia în parlamentul de la Budapesta. „Ce adică, baroane, îl întreabă Take Ionescu, nu ştiu eu ce înseamnă alegerile în ţările noastre? Ai putea să-mi spui cu toată buna credinţă a dumitale că dacă românii s-ar prezenta la alegeri şi dacă n-ai vrea dumneata să fie aleşi, ar putea ieşi măcar unul împotriva voinţei dumitale?” Şi Banffy i-a răspuns, vanitos cum era: „Niciunul dacă nu vreau eu”. Îl întreabă apoi dacă nu s-ar putea face o învoială cu românii ardeleni, asemănătoare cu aceea existentă cu saşii, „şi să le puneţi astfel la adăpost bisericile, şcolile şi câteva circumscripţii electorale. Banffy îi răspunde cu o brutală sinceritate: „Asta niciodată!. Saşii din Ardeal nu sunt decât 230.000 şi se găsesc la o depărtare de mai bine de 1.000 de kilometri de germanii din Germania. Românii din Ungaria sunt trei milioane jumătate şi se găsesc în continuitate geografică cu românii din Regat. Asta niciodată!”.
Îl întreabă atunci dacă nu era cu putinţă să se aducă în Ardeal censul electoral al Ungariei (în Ungaria censul era mai restrâns decât în Transilvania n.n.) şi votul secret. Banffy îi aduce o hartă electorală a Ungariei: „Vezi harta asta, îi spune, părţile curat maghiare ale Regatului ne trimit deputaţi kossuthişti, adică partizani ai rupturii cu Austria, care care ar fi sfârşitul stăpânirii maghiare. Guvernul meu, ca şi cele care m-au precedat sau mă vor urma, nu trăieşte decât din circumscripţiile naţionalităţilor. Cu votul secret noi am pierde circumscripţiile acelea; şi n-am mai putea guverna.” Un ceas au discutat cei doi oameni politici. Concluzia întrevederii: „suntem de acord că nu ne vom putea pune niciodată de acord”. Şi o altă concluzie, a lui Take Ionescu: „Cu niciun om de stat ungur n-am avut o explicaţie atât de clară şi atât de categorică asupra antagonismului ireductibil al celor două puncte de vedere ale noastre.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
