Pentru Gustave le Bon (foto) Balcanii cuprindeau „popoare cu totul barbare” şi ar fi fost foarte bine să rămână sub turci, sub care „au trăit cu toţii în pace”. Aşa vor trăi sub un război sălbatic între ele, care va fi „o stare permanantă vreme de unu sau două secole. Regimul turcesc convenea de minune mentalităţii unor hoarde aşa de puţin civilizate. El va fi regretat. El e de pe acum regretat de diplomaţi. Credeţi, în adevăr, că o alianţă între balcanici este posibilă? Experienţa bulgarilor nu este de ajuns?”
W. Ostwald îi trimitea pe balcanici să înveţe limba internaţională Ido, limbă pe care o inventase Louis de Beaufront în 1907, pentru că altfel „Dv. nu aveţi absolut nicio perspectivă să faceţi cunoscute Europei publicaţiunile ştiinţifice scrise în limba română, bulgară sau sârbească”.
Ernest Seillere acuza balcanicii de un „misticism exagerat de rasă” şi îi îndemna să fie doar „mistici moderaţi” şi, în acelaşi timp, să promoveze un militarism neexagerat.
H. Hoernes voia să fie sincer cu balcanicii. Ei n-aveau nicio şansă de a ieşi din zona de influenţă a marilor puteri („ele nu pot să iasă din mijlocul acestor puteri pentru a duce o viaţă izolată şi neatinsă. Pe de altă parte, o alianţă durabilă doar între statele balcanice era „cu totul exclusă şi pentru multă vreme încă”. „Din această cauză, statele balcanice nu vor putea să-şi afirme în echilibrul european puterea lor politică, militară şi economică, ca o unitate constituită, ceea ce ar fi spre folosul lor, ci ele mai curând vor trebui să-şi împartă puterile lor pe cele două tabere ale balanţei europene, şi anume pe cât se poate mai egal ca să nu strice echilibrul actual”. După el, Grecia, Serbia şi Muntenegru se vor duce la o grupare de puteri, iar România, Bulgaria şi Albania (poate şi Turcia) la o alta. Dacă avea dreptate în consideraţiile sale de ansamblu privind situaţia din Balcani, nu avea şi în împărţirea zonelor de atracţie. Sfaturile sale erau îngrijirea puterii militare, îngrădirea tendinţelor socialiste, renunţarea la alianţa balcanică, cu neputinţă de realizat, şi renunţarea la cele mai multe din aspiraţiile naţionale ale statelor de aici. Pe de altă parte, el constata că nu există un antagonism între naţionalismul fiecărui popor şi idealul civilizaţiei umane. „Omenirea fără naţionalitate nu se poate închipui. Cultura e legată de naţionalitate, aşa precum aspiraţiunea fizică a omenirii este legată de apariţiunea raselor sau a tipurilor omeneşti. Ar fi o himeră gândul că se poate realiza într-una sau în alta idealul unei omeniri”. Statele balcanice n-au altă şansă decât aceea de a întări cu îngrijire ideile lor naţionale. „Va sta în puterea lor să slăbească, pe cât posibil, păcatele lor naţionale şi să întărească, dimpotrivă, virtuţile naţionale. Cu această ocazie se va dovedi că unele păcate nu sunt decât exagerarea unor calităţi ale poporului, iar unele virtuţi naţionale sunt simple defecte acoperite”. Avea dreptate Hoernes în constatarea unei situaţii existente, dar nu oferea nicio soluţie de ieşire din această stare de lucruri. Practic observa o neputinţă.
Istoricul francez Ernest Lavisse relua ideea unei alianţe balcanice: „o trebuinţă spre apărarea fiecăruia şi a tuturor împotriva oricui”. „Aveţi datoria să scoateţi peninsula Dv. din umilitoarea stare de a fi împărţită pe zone de influenţă între marile puteri... Să faceţi Europa să înţeleagă că s-a născut o a şaptea mare putere balcanică”. Simplă iluzie de intelectual. Mai multă dreptate avea când credea, ca şi Hoernes, că nu era niciun antagonism între naţionalismul unui popor şi idealul culturii omeneşti, pentru că „e cu neputinţă să concepi omenirea fără naţiuni”.
Cei mai mulţi dintre cei care au răspuns nu aveau decât o noţiune foarte vagă despre geografia Balcanilor şi a Orientului. Şi cei mai mulţi îşi deduceau părerile din prejudecăţi. „Noua Revistă Română” are şi ideea de a întreba câţiva oameni de cultură şi jurnalişti unguri despre problema balcanică. Dar nici aceştia, mai apropiaţi de problematica Balcanilor, nu aduc idei de construcţie. Stefan Tisza pune accentul pe idealul naţional, „care îndeplineşte o misiune aducătoare de fericire”. Istoricul Alexandru Marki constată fragilitatea alianţelor în Balcani de-a lungul timpului (inclusiv a ideii de confederaţiune dunăreană a lui N. Bălcescu). Oscar Jaszi subliniază valoarea unei uniuni vamale şi comerciale inclusiv în Balcani, iar rectorul Universităţii din Cluj, Ignace Kosutany, îi trimite pe balcanici la biserică pentru că „istoria ultimului an arată că popoarele din Balcani nu respectă etica şi ar fi de dorit ca creştinismul să ocupe un loc de frunte în concepţia lor de stat.”
După cum oamenii politici europeni nu pot aduce pacea de durată în Balcani, nici oamenii de cultură europeni nu sunt în stare să dea o cale de urmat acum, la început de veac XX. Imperiul otoman se destrăma mai repede decât procesul de creaţie a ceea ce l-ar fi putut înlocui. Şi între timp primul război mondial se apropia. Să fi fost o întâmplare că el a început din Balcani?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
