• Leu / EUR4.9297
  • Leu / GBP5.7419
  • Leu / USD4.6851
Ziarul de Duminică

„Avem timpul înaintea noastră” (VI)/ de Ion Bulei

„Avem timpul înaintea noastră” (VI)/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

03.10.2014, 00:12 102

Ioan Slavici versus Nicolae Iorga - I

Şi după un muntean (regăţean), Take Ionescu, după un basarabean, C. Stere, iată şi un ardelean, I. Slavici (foto). Figură reprezentativă a literaturii române şi a mişcării naţionale româneşti. Fusese membru al Societăţii Literare Române, în 1869, alături de Eminescu, al Societăţii România Jună, tot alături de marele poet, în redacţia ziarului „Timpul”, după 1876, cu I.L. Caragiale şi din nou cu M. Eminescu, la Junimea şi la „Convorbiri Literare”, secretar al Comisiunii pentru publicarea manuscriselor Hurmuzaki, membru al Societăţii Carpaţi în 1882 (împreună cu prietenul său M. Eminescu, desigur). Pentru articolele sale în „Tribuna”, care devine o publicaţie călăuzitoare a românilor ardeleni, sub conducerea lui, este întemniţat la Vaţ, în Ungaria. Este membru în Liga Culturală, creată la Bucureşti în 1891. El schiţează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania, în 1892. Publică sute de articole privind românii din Ardeal şi din „toată românimea” în „Tribuna”, „Tribuna Poporului”..., publică volumele Românii din Ardeal, Ardealul, studiu istoric, Românii de peste Carpaţi şi Zbuciumările politice la românii din Ungaria... I. Slavici era un nume mare al literaturii române şi al mişcării naţionale a românilor înaintea primului război mondial. În 1907 însă, regatul român trece printr-o grea încercare: răscoala ţăranilor. Şi Slavici, care aşezase pe frontispiciul „Tribunei”: „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare”, la 29 iulie în acel an îi scrie lui Nicolae Iorga.: „De la această Românie nu mai am nimic de aşteptat”. Pleca de la vorbele auzite de el printre tinerii ardeleni. N. Iorga îi răspunde că „politiceşte şi imediat, desigur că nu. Şi nici nu trebuiau hrănite aşteptări. Dar din punct de vedere cultural, tot ea (Vechea Românie n.n.) rămâne vatra de unde pleacă lumina şi căldura sufletelor. Şi din viaţa sufletelor porneşte viitorul unui popor”. 

Pe Slavici îl durea să-i scrie lui Iorga „mai ales pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ţi-a făcut mărturisirea aceasta (că nu mai era nimic de aşteptat de la România n.n.)”. Era şi el, Slavici, de „dincolo” şi nu se putuse acomoda, şi nu se asimilase cu obiceiurile, apucăturile şi felul de a fi al oamenilor din Regat. A rămas, zice el, tot mocan, mai mult sau mai puţin subţiat de „civilizaţia” în mijlocul căreia trăia în Regat şi care, după el, nu era civilizaţie. Ca mulţi alţii şi pe el „faptele petrecute astă primăvară i-au înstrăinat de România”. „Dta şi eu, îi scrie el lui N. Iorga, suntem oameni, care pot să se înţeleagă între dânşii şi nu avem decât să judecăm în toată liniştea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România”. El, care se realizase în România ajunge să scrie „îndeosebi în ceea ce priveşte viaţa culturală românii din împărăţia habsburgică sunt mai presus de fraţii lor din România. Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei, în care se zbat, iar pătura suprapusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dta ştii că nu-i aşa nici în Ardeal, nici în Ţara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina, decât în unele ţinuturi copleşite de evrei”.

Dramatic. Slavici ajungea să considere de preferat clasa nobiliară din Ungaria sau Austria aristocraţiei Vechiului Regat. În privinţa a ceea ce Slavici numeşte cultura economică, „hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust (ardeleanul care era Slavici nu admira deloc stilul francez al celor mai multe din clădirile oraşelor Regatului), mobila îngrămădită-n ele (aici se înşela pentru că bună parte din ea provenea de la Viena, oraşul care stătea în admiraţia scriitorului) şi desfrâul sec nu sunt cultură economică. N-au românii de dincolo ce să înveţe de la fraţii lor de aici şi să-i şi ferească Dumnezeu să ajungă în starea în care se află azi aceştia.” Dacă ajunge la cultura morală „să ne închidem ochii ca să nu mai vedem ceea ce se petrece şi se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt şi omul cumsecade e fie nesuferit, fie dispreţuit”. Îl întreabă pe N. Iorga dacă ar dori ca fraţii din Ardeal, Bucovina, Ţara Ungurească, Banat să trăiască într-o astfel de stare. Şi, evident, răspunsul era cuprins în întrebare.  Dacă e vorba de cultura religioasă, el se temea  să-şi ducă copiii la biserică aici, în Regat, „unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoţii sunt nişte slugi nemernice, iară arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinaţi de legea părinţilor noştri”. De-a dreptul dramatic, într-adevăr. Vedea şi ceva bun Slavici în România?. Doar cultura intelectuală.  Aici  România era mai presus de celelalte provincii ale românilor. „Aici se învaţă mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecţiuni, se ţin multe conferinţe, se rostesc multe discursuri, e o viaţă intelectuală mereu agitată”. Atât recunoaşte Slavici că poate oferi Vechiul Regat. Dar şi aici nu se lasă amăgit de aparenţe. Pentru că în România valoarea adevărată „nu preţuieşte nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva... E indiferent dacă ridici sau nu nivelul moral şi intelectual al societăţii prin lucrarea ta, lucrul de căpetenie e să serveşti pe un om ori pe o tovărăşie de oameni”. Ce mai rămânea în acest caz din sintagma „soarele la Bucureşti răsare?. Rămânea totul, în continuare, spune Slavici, contrazicându-se cu ceea ce spusese mai înainte... „Dacă lumină e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar, dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni”. De aceea toţi românii din afara graniţelor trebuiau să dea „ceea ce e mai bun în sufletele noastre, dar nu ca să propagăm cultura în România, ci ca să combatem duhul cel rău, de care e stăpânită azi România”.

Când românii din afara Regatului au spus că de la România „nu mai au nimic de aşteptat”, au judecat drept, mai scrie Slavici, încercând să pună şi puţină apă peste foc. Doar că „ei trebuiau însă să mai înţeleagă şi că au datorii faţă de România, că România aşteaptă de la dânşii să-i spună în fiecare zi...fără de înconjur şi cu toată hotărârea, care sunt relele, pe care le văd la fraţii lor de aici”. Până una alta, Slavici trăia şi scria la Bucureşti. Şi scria în toată libertatea, afirmându-şi părerile cum n-ar fi putut-o face în Ardealul natal.

Ce- răspunde lui Slavici N. Iorga?. Şi Iorga îşi dădea seama de multele rele prin care trecea ţara lui, dar ce observa el la românii „de dincolo”?: că ei „nu vor să înţeleagă – şi unii nu pot – un  lucru, că viaţa românilor de pretutindeni, oricât de deosebită ar fi ea, e menită să aibă acelaşi viitor, răzemat pe dezvoltarea şi îmbrăţişarea unei anumite culturi şi pe crearea unei solidarităţi naţionale, că soarta acestei culturi şi putinţa acestei solidarităţi militante sunt a se hotărî aici, fiindcă aici, în orice mâini ar fi, e steagul şi, oricât de slab ar fi e grosul armatei. Pieirea României înseamnă sfârşitul românismului.”

Cu alte cuvinte, observa Iorga, bună sau rea aceasta era ţara în jurul căreia se aşeza viitorul unui neam întreg. Un neam care n-avea şansa ca de soarta lui să se intereseze fraţi apropiaţi şi puternici, cum era cazul seminţiilor slave din jurul României. Speranţa României viitoare stătea doar în solidaritatea tuturora şi în contribuţia tuturora la dezvoltarea ei. „Lase păcatele noastre aici, dar să ne şi ajute a le distruge, pentru noi şi pentru ei”. N. Iorga avea în vedere în primul rând o contribuţie culturală. Pentru că, scria el în „Neamul Românesc” din 8 noiembrie 1907, „numai prin cultură, printr-o cultură proprie, cu notă naţională şi valoare morală, cu îndreptare practică şi o răspândire largă se poate asigura viaţa neamului nostru şi i se poate face un loc, recunoscut de toată lumea, în civilizaţia contemporană”. Nici naţionalism autentic nu se putea face fără cultură naţională. De aici importanţa pe care istoricul o dădea Ligii Culturale. Şi menirii acesteia. Defilările, clamările, procesele... erau  bune în afirmarea idealurilor românilor, dar „nicio piatră de graniţă nu s-a mişcat de la locul ei, niciun suflet de ungur nu s-a făcut mai blând, niciun ministru european n-a strigat la Pesta sau aiurea: staţi!” Adevăratele forţe ale unei naţii rămâneau cultura ei şi conştiinţa identităţii ei.

Iorga gândea inteligent şi modern. Cu alt prilej N. Iorga constata că de la România românii din afara regatului puteau lua „mândria unui stat românesc de sine stătător şi cu oarecare rost în lucrurile lumii”. Puteau lua o limbă neînrâurită în aceeaşi măsură ca la ei de „rosturi străine”, puteau lua realizările unei culturi mai dezvoltate dintr-un mediu numai românesc şi sprijinite de mijloacele statului. 22 aprilie 1911.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9297
Diferență: 0,2297
Ieri:
Azi: 4.6851
Diferență: -1,1228
Ieri:
Azi: 5.7419
Diferență: 0,8536
Ieri:
Azi: 5.0142
Diferență: 0,5051
Ieri: