Ioan Slavici versus Nicolae Iorga - II
Lui N. Iorga (foto) îi plăcea să creadă că românismul nu era şovinism. Adică nu se întâlnea la români ceea ce era frecvent la maghiari: ţară maghiară, civilizaţie maghiară, industrie maghiară, comerţ maghiar (în condiţiile în care în ţara maghiară, omul maghiar era în minoritate, ca proporţie şi în inferioritate); oraşele erau în mare parte săseşti, germane, evreieşti, proprietatea tindea să fie tot mai mult evreiască, creditul, marea industrie, marele comerţ la fel, învăţământul, presa, ştiinţa tot mai evreieşti şi ele. La bulgari la fel, totul era bulgăresc şi unde oamenii nu urmăreau decât fantasme: Macedonia, Rumelia, Dobrogea. La greci se visa Constantinopolul şi nu numai. Toate acestea i se păreau lui Iorga tendinţe naţionale zadarnice, adică tindeau a cotropi ceea ce se găsea dincolo de dreptul naţional autentic. Adică nici Ungaria nu era doar a ungurilor, nici Macedonia doar a bulgarilor, nici moştenirea împărăţiei bizantine doar a grecilor. Românii, spune Iorga, nu pretind nimic. Ei doar recunosc. Adică recunosc proporţia exclusiv românească a unor ţinuturi vecine, care au făcut parte din state româneşti şi au fost smulse prin violenţă, recunosc dreptul istoric a 5 milioane de români asupra cărora străinii au o trecătoare supremaţie de uzurpatori. „Şi nimeni nu ne poate învinui de şovinism, dacă prin raza culturii noastre naţionale, conştiente, aşteptăm să se ridice recele omăt al străinismului de pe câmpii unde am cules roada singuri, şi singuri vom mai culege-o!”. 23 august 1910
Nu era nici iredentism politica Bucureştiului, mai credea Iorga Adică nu era ceea ce presa maghiară scria că este această politică. Liga Culturală nu era acea instituţie revoluţionară descrisă de presa maghiară care cheltuia milioane pentru toate manifestaţiile naţionale din Transilvania, care susţinea presa şi toate publicaţiile româneşti de aici, care organiza din umbră „înfricoşatele comploturi” împotriva statului maghiar. Nu era în politica Bucureştiului acea iredenta cunoscută în Italia şi care ar mai fi putut fi amintită pentru eliberarea italienilor din Tirol, Istria, Dalmaţia. Nu mai era nici în Italia această iredenta, după ce regatul italian se unise cu cele două mari puteri ale Europei Centrale şi crease Tripla Alianţă şi în cadrul căreia italienii jucau rostul mai uşor al calului de mijloc, iar românii „rolul unei biete gloabe legate de trăsură, căreia îi iese limba de silinţele ce face” (Iorga nu era deloc un admirator al politicii româneşti de apropiere de Triplice). Din păcate, constata istoricul, românii din firea lor nu numai că nu se gândeau la ceea ce aveau dreptul să recucerească, „dar lăsăm să se piardă ceea ce avem datoria să păstrăm” (4 oct. 1910). La români politica iredentă era înlocuită de diplomaţie, „adică de un calcul care presupunea că 2 şi cu 2 nu fac patru, ci după toate probabilităţile şi ţinându-se în seamă toate experienţele, am putea înlesni a crede că 2 şi cu 2 ar putea face 4”. Diplomaţia presupunea că nicăieri, nici în parlament, nici în presă sau în întrunirile publice nu se putea mărturisi direct că din unitatea etnică derivă unitatea culturală şi din aceasta, mai curând ori mai târziu, unitatea politică. Format în influenţa acestei diplomaţii, românul transilvănean numai dacă e bătrân mai aşteaptă „ceasul dorobanţului”. Altfel, „cei tineri, purtaţi prin Pesta, împrieteniţi cu unguri, saşi, evrei adesea, aceia sunt buni şi corecţi cetăţeni unguri, cer doar cultură naţională, poate chiar autonomie locală, limba lor în administraţie şi justiţie. Şi atât” 4 oct. 1910.
Românul bucovinean cere doar ocrotire faţă de evrei, privilegii pentru biserică şi participare mai largă la funcţiile împărăteşti. „Iredentismul bucovinean ar fi cea mai îndrăzneaţă nebunie”. În ceea ce-l priveşte pe basarabean, cel cult „e umilul sclav moldovean al ţarului atotputernic ori revoluţionarul cosmopolit pe care evreul îl scoate la luptă pentru libertatea umană”. Români erau la 1910, cu aproximaţie 11 milioane. Mai mult de jumătate erau liberi, peste 3 milioane erau în Ardeal, 200 000 în Bucovina, 1 500 000 în Basarabia, circa un milion în Balcani. După părerea lui Iorga ei nu-şi valorau caracterul lor naţional. Spre deosebire de irlandezi, de galezi, de cetăţenii de limbă franceză din Belgia şi Elveţia, de italienii din afara regatului, de bulgarii şi grecii din Balcani. Toţi lucrează şi pentru cultura proprie. Ce fac românii?. Trândăvesc diplomatic „de frica unor calomnii de iredentism”, ceea ce lui i se pare o părăsire de drepturi, o abdicare şi o sinucidere morală. În Ardeal se lucrează la o împăcare româno-maghiară. Care nu va duce la rezultate. Ungurii tratează „în silă” şi „nesincer”. Ce vor ei este să nu se mai vorbească de chestiunea minorităţilor şi să se ajungă la o „maghiarizare lentă, cu blândeţe” 19 octombrie 1910. Sunt prea multe neînţelegeri la românii din afara regatului. În Bucovina Iancu Flondor se retrăgea din fruntea Partidului Naţional, lăsâsnd cale liberă lui Aurel Onciul, care nu susţinea deloc un program naţional român, ci unul de înţelegere cu austriecii şi cu rutenii. În Ardeal tocmai apăruseră „duşmănii noi”, ceea ce dădea impresia că „activitatea politică a românilor din Ardeal şi Ungaria e aproape nulă. O mare înfrângere, fără reculegere şi fără o muncă de îndreptare. Lucruri de faţadă şi în dos trei milioane de dezorientaţi, de necărturari, de săraci” 6 decembrie 1910.
N. Iorga se deosebea de I. Slavici. Cel de-al doilea opunea pe români unii altora, cel dintâi îi confrunta cu destinul lor colectiv. De fapt ce se întâmpla cu românii şi românismul înaintea primului război mondial?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
