Erau românii o naţiune?
„Nimic nu e mai internaţional decât formarea identităţilor naţionale”, scria Anne-Marie Thiesse într-o carte prin care s-a remarcat ca un cercetător foarte motivat al conceptului de naţiune. Paradoxul era evident, dar era explicabil prin faptul că orice naştere a unei identităţi naţionale, eveniment la urma urmei singular, poate fi pretextul unor confruntări de cele mai multe ori sângeroase şi, în orice caz, se înfăptuieşte într-un cadru de intense schimburi internaţionale, chiar dacă e respectat de regulă acelaşi model. Când se poate spune că s-a născut o naţie? În momentul în care un pumn de oameni au declarat că naţiunea lor există şi ei sunt gata în a o demonstra. Naţiune în sens modern nu există decât din secolul XVIII. Ideea vehiculată în istoriografia maghiară, mai ales, de naţiune istorică, opusă naţiunii etnice, n-are nimic de-a face cu conceptul de naţiune modernă. Are de-a face doar cu lupta pentru menţinerea Ungariei Mari dusă de elita politică a maghiarilor şi de afirmare a propriei individualităţi a popoarelor cuprinse în Ungaria istorică.
A M Thiesse indică şi elementele simbolice şi materiale care reprezintă o naţiune modernă: o istorie care să facă legătura cu marii strămoşi, o serie de eroi purtători ai virtuţilor naţionale, o limbă, monumente culturale, un folclor, locuri evocatoare şi un peisaj tipic, o mentalitate anume, reprezentări oficiale, ca steagul şi imnul, identificări pitoreşti: costume, specialităţi culinare, animale emblematice (ordinea acestor elemente e dată de autoare). Toate aceste elemente sunt uşor recognoscibile, de pildă ceremonialul vizitelor şefilor de stat, iconografia poştală şi monetară sau publicitatea turistică. Revoluţia franceză a egalat naţiunea cu republica, dar în cele mai multe state naţiunea s-a realizat în regimul monarhic, suveranul devenind reprezentantul prin excelenţă al naţiunii. A fost un fel de naţionalizare a monarhului începând cu secolul al XIX-lea, vizibilă în cadrul ceremoniilor oficiale, al iconografiilor oficiale. Suveranul apare în cadrul simbologiei identitare. Ba, odată cu pregătirile primului război mondial sau în timpul acestuia, până şi numele dinastiilor se schimbă, cum se întâmplă în Anglia, unde dinastia de Hanovra devine de Windsor. Naţiunea însoţeşte modernitatea economică şi socială, transformarea modelului de producţie, lărgirea pieţelor, determină ipso facto un sentiment de identitate comună, naţiunea se dovedeşte a fi un cadru politic eminamente apt să suporte evoluţia raporturilor economice şi sociale.
Naţiunea instaurează „o fraternitate laică”, o solidaritate care dă naştere altor solidarităţi, de sex, de religie, de generaţie, de statut social. Se creează o comunitate naţională, care elimină din cadrul ei ceea ce e considerat antinaţional. Şi în preajma primului război mondial patrimoniul identitar era mult mai bine apărat decât mai târziu, după al doilea război mondial, când el este făcut vinovat pentru dezastrele provocate societăţii umane. În preajma primului război mondial, naţionalismul e la el acasă pretutindeni. Naţiunea română răspundea cadrului semnalat de Anne-Marie Thiesse. La fel şi naţionalismul.
Dar în ce măsură era şi conştientizat naţionalismul român la începutul veacului XX?. Exista o opinie publică în regatul român? Prin ea s-ar înţelege un nivel de intercunoaştere, evident nesistematizat. Dar chiar şi aşa, cu un nivel lipsit de rigurozitate, exista o opinie publică? Opinia publică implică prezenţa unui mediu cu un suficient grad de ridicare culturală şi de recunoaştere publică. Numai aşa putem vorbi de existenţa unei antrenări în societate a unor ştiri, a unor informaţii şi semnificaţii a ceea ce se întâmpla în societatea respectivă. În România de atunci opinia publică era dată de ziare, de reviste, de dezbaterile parlamentare şi de corespondenţa între persoane şi între persoane şi instituţii. Erau mijloacele de comunicare ale vremii. Erau şi mijloacele prin care capacitatea intelectuală a timpului se putea exprima. Mijloace restrictive, desigur. Şi în astfel de condiţii prezenţa unor idei, a unor păreri putea fi uşor contestată. Conservatorul D. Dumitrescu în Senat contesta, de pildă, existenţa în România a unui curent favorabil unor reforme mai importante (cum erau în 1914 reformele agrară şi electorală propuse de liberali). Nu ştiau românii ce vor? Mai mult ca sigur că nu ştiau, comenta el la 17 iunie 1914. Era situaţia care lui, ca mare proprietar, îi convenea. Pentru că în acest fel lucrurile rămâneau cum erau. Nu existau motive de schimbare. Şi atunci nu trebuia violentat corpul electoral. Dar conştientizat putea fi?
La Iaşi, la 27 mai, în cuvântul său de la Clubul liberal, C. Stere, preşedintele clubului, declara: „Trebuie să trecem peste cadrul obişnuit al luptei noastre politice şi al vieţii de partid... Vom porni în apostolat din oraş în oraş şi din sat în sat, vom ridica ţara întreagă pentru o acţiune paşnică dar fermă şi hotărâtă şi în clocotul maselor populare vom revendica drepturile lor”. Era politica liberală din totdeauna în România. Ţara nu ştia ce vrea? Noi trebuie să-i arătăm ce trebuie să vrea. În felul acesta liberalii împingeau ţara înainte, dar, mai ales se justificau politic. Paul Bujor constata şi el greutatea situaţiei, masele mari populare, care erau direct interesate, nefiind pregătite, „pentru că ele au fost totdeauna ţinute de păturile guvernante într-o stare de tutelă politică condamnabilă”. Drept urmare „ele nu pot să ne dea niciun ajutor, aşa că toată greutatea luptei cade acum numai în sarcina noastră, a păturii culte, care suntem convinşi de dreptatea cauzei pentru care luptăm”. La 1864 n-a fost la fel?, se întreba el. N-a fost, pentru că atunci s-a recurs la un fel de lovitură de stat. Nu mai era cazul la 1914 („timpul nu mai e prielnic şi nu sunt nici oamenii care să o poată face”). Şi atunci? Atunci „nu ne rămâne, dar, azi, pentru a putea lupta, decât arma convingerii şi a puterii de voinţă”. Şi la 1864 aristocraţii se opuneau. Şi la 1914, la fel. Faptul justifica îndeajuns, în opinia lui Bujor, o reformare. Se aşteptau reformatorii la o recunoştinţă din partea mulţimii pentru binele făcut prin reforme? Nu, dar ei se mulţumeau „cu ideea că ne-am făcut datoria”. De ce nu s-a ridicat ţărănimea la 1866, când a fost îndepărtat Cuza, să-i sară în ajutor, se întreba P.P. Carp, într-o conferinţă tot la Iaşi în 1914? Pentru că era nerecunoscătoare faţă de un salvator al ei? Nu, răspundea Paul Bujor: „ţăranii noştri erau atunci abia scoşi din robie, erau ca nişte copii care mergeau de-a buşilea”. O teorie care putea justifica orice. Şi o afirmaţie ca aceea a lordului Macaulay în parlamentul britanic, potrivit căreia „marea cauză a revoluţiilor este că pe când naţiunile merg înainte, constituţiile rămân pe loc”.
„Să-mi arătaţi mie o petiţiune numai cu 1.000 de iscălituri libere dobândite în opoziţie. Sau măcar iscălituri de nealegători ce vor să devie alegători”, le cerea N. Filipescu (foto) liberalilor în iunie 1914. Nu ştia poporul ce vrea? Şi trebuia prin silă să i se impună o cale de urmat? Boierul N. Filipescu refuza violenţa. „Nobleţea reformelor liberale rezidă nu numai în reformele în sine, ci şi în mijloacele întrebuinţate pentru înfăptuirea lor”. N. Filipescu se referea la reformele din Anglia. Pe cele propuse în România le putea refuza cu flori de stil oratorice: „nu veţi ajunge la această glorie prin mijloacele violente ale deportatului din Siberia care se pleacă înaintea ţarului”. Aluzia era desigur la C. Stere, fostul arestat al Ohranei ţariste, raportorul reformelor propuse în 1914, care se dusese la Constanţa, la venirea ţarului în iunie 1914 ca să fie printre cei care îi salutau venirea. Una era una şi alta era alta, dar Filipescu avea nevoie de o replică în discursul său: „dacă liberalii englezi s-au acoperit de glorie realizând reformele liberale prin libertate, nu aceeaşi laudă s-ar cuveni vreunui deportat în Siberia, care vrea să impună reforme cu năgaica unui şef al fostei secţii a treia poliţieneşti din Petersburg. Respect marile figuri ale liberalilor englezi, nu respect însă pe reformatorii brutali”. Şi referirile lui Filipescu se îndreptau tot înspre discursul lui Stere de la Clubul liberal din Iaşi: „Vom porni în apostolat... Ţara întreagă va trebui să fie în picioare şi să vegheze şi la nevoie să pornească cu traista în spinare spre capitala ţării zeci şi sute de mii de cetăţeni din toate colţurile ţării”. Vorbe imprudente desigur într-o ţară care suferise un... 1907 doar cu şapte ani mai înainte.
Era România prea repede supusă schimbării? Era societatea românească cu prea puţine aşezăminte şi cu prea puţine lucruri trainice, cum credea şi un alt boier al acelor vremi, I.C. Grădişteanu? Chiar trăia România un perpetuum mobile al statului şi al societăţii? Nu putea să mai şi răsufle această ţară care tocmai ieşise victorioasă dintr-un război (referire la războiul balcanic din 1913)? Mai ales că, o spunea tot Grădişteanu, nu se găsea niciun individ care să fi cerut schimbarea, „dar dacă a fost vreunul el nici nu a fost băgat în seamă, nici nu a avut vreun ecou. Revendicări serioase, o mişcare populară de oareşcare însemnătate în această privinţă nu s-a ivit”. Pentru boierul Grădişteanu şi 1907 nu fusese decât „o instigaţiune”. Nu „un avertisment puternic”, cum era pentru Paul Bujor. Şi dacă se legiferează pentru clasa ţărănească şi ea habar n-are de ce anume se legiferează soluţia ar fi „să aşteptăm până ce vor trece toţi (ţăranii n.n.) pe băncile universităţii ca să înveţe teoriile constituţionale?”. Gr. Procopiu, democratul din PNL, dădea exemplul leului: „doarme leul, dar leul se va dăştepta cu sau fără voia noastră”. Şi atunci „e mai prudent să facem ca leul să se deştepte după ce va fi fost îmblânzit, să-l supunem acţiunii binefăcătoare a îmblânzitorului care se numeşte dreptatea şi legitatea claselor conducătoare faţă de el”. Altfel, era adevărat, se ajungea la anarhie. De aceea el, ţăranul, trebuia ferit de propaganda primejdioasă a agitatorilor lipsiţi de scrupule şi de patriotism.
Trezirea din inconştienţă nu se putea face decât de către pătura cultă, de oamenii luminaţi. „Partidele vor trebui şi o vor face, fiindcă au interesul s-o facă, vor trebui să facă educaţia lor politică, educaţia civică a acestor mase”. Prin ce mijloace o vor face?. Prin presă, întruniri, prin consfătuiri. „Vor utiliza acel apetit de a şti, de a cunoaşte, inerent naturii omeneşti”. Să se facă reforme pentru că altfel e revoluţie? E întrebarea pe care o pune C.G. Disescu în Senat. El unul refuza revoluţia preventivă. Dar accepta teoria că libertatea se dă nu numai când se cere, se dă şi fără să fie cerută. Şi atunci şi ideea că la noi reformele au fost de sus în jos şi nu invers, teorie pe care o împărtăşea şi P.P.Carp, care o punea în centrul concepţiei junimiste.
Naţiunea română era un fapt acceptat de toţi. Diferenţele în definirea ei erau în felul în care era întreţinut focul viu ce emana din definiţii şi teorii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
