Se duc bătrânii – Gheorghe Grigore Cantacuzino „Nababul”
Gheorghe Grigore Cantacuzino (foto) era „o figură de boier mare” (N. Iorga). Născut la 22 septembrie 1832, la Bucuresti, era fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino şi al Luxiţei Kretulescu. Îşi face studiile la Bucureşti, le continuă la Paris, unde îşi ia bacalaureatul şi doctoratul în Drept. În 1862, întors în ţară, este numit judecător la Tribunalul de Ilfov şi apoi consilier la Curtea de Apel (se promova repede când veneai dintr-o familie ca aceea a lui Gh. Cantacuzino! Dar era şi lipsa de oameni pregătiţi care îi punea şi mai mult în evidenţă pe cei existenţi). În 1864 îşi dă public demisia din funcţia de consilier, făcând jocul coaliţiei opozante lui Al.I.Cuza. Membru al lojei masonice „Sages d’Heliopolis” participă activ la coaliţia anti-Cuza. Odată Cuza îndepărtat, ajunge preşedinte al Curţii de Apel din Bucureşti. În 1866 intră în politică, fiind ales în numeroase rânduri deputat şi senator conservator. Este membru în Comitetul care a redactat Constituţia. Între aprilie 1869 - ianuarie 1870 este primar al Capitalei, lăsând urme în arhitectura clasică a acesteia în Parcul numit mai târziu Carol („Fântâna Gheorghe Grigore Cantacuzino”). În 1870, 1873, 1875-1876 e ministru la Justiţie, Lucrări Publice şi Finanţe. În 1899, contra voinţei junimiştilor, ajunge şef al conservatorilor şi prim ministru între 1899-1900. Din nou prim ministru şi ministru de Interne între 1904-1907. Suferă de inimă (la 3 ianuarie 1900 face un infarct). Un om înalt, impozant, calm, moderat.
Nu e orator. Discursurile sale sunt totdeauna scurte. Uneori foarte la obiect şi foarte inspirate. Ca, de pildă, la 24 mai 1905, când D. A. Sturdza îl interpelează la Senat „cu privire la minele de petroleu ale statului şi îndeosebi la formarea unei societăţi naţionale pentru explorarea şi exploatarea lor”. Şi Gh. Gr. Cantacuzino răspunde arătând importanţa şi complexitatea chestiunii pentru statul român şi anunţând trei idei principale ce urmau a fi idei călăuză: „1. păstrarea unei porţiuni a terenurilor petrolifere ale statului ca rezervă de viitor, 2. Evitarea monopolizării acestor terenuri petrolifere într-o singură mână, 3. Păstrarea pe seama statului a tuturor mijloacelor de transport ale petrolului şi derivatelor lui prin calea ferată şi prin conductul (pipe-line) ce trebuie să fie construit şi exploatat numai de stat, la momentul oportun”. Ceea ce era un răspuns „neted şi clar”, cum ţinea să precizeze D.A. Sturdza şi era şi programul liberal în materie. Ce declară Cantacuzino nu erau ideile lui proprii, dar el are înţelciunea să şi le însuşească. Cantacuzino nu e printre liderii conservatori care cresc pe o linie intelectuală, precum P.P.Carp, T. Maiorescu, Al. Marghiloman sau Take Ionescu. El se ridică social cu prestigiul familiei şi mai ales cu averea lui însemnată. Avea 20 de moşii mari, un palat somptuos la Bucureşti, pe Calea Victoriei, azi Muzeul Enescu, vila pe Zamora în Predeal, castel la Floreşti în Prahova (Micul Trianon)... Era, alături de liberalul Basarab Brâncoveanu, cel mai bogat om din ţară. „Nababul”, cum i s-a zis. Cantacuzino nu avea nici o calitate deosebită. În superbul lui studiu despre mâinile politicienilor români, I.G.Duca observa şi mâinile lui Gh. Cantacuzino, mâini placide, veşnic închise, osandite să păstreze cu grijă, să ţină cu putere. Le ţinea în buzunare de unde se auzea un zăngănit metalic. Nu ţinea bani în buzunare (adeseori nu avea bani la el ca să plăteasca trăsura), ci cheile multelor case de fier, unde nu avea bani, ci documente ale familiei sale ilustre. Take Ionescu scrie despre el că era „foarte inteligent, dar zgârcit. Zgârcit până şi cu inteligenţa lui”. Sarcastic e puţin zis. P. P. Carp era şi mai dur în aprecieri: „Dl. Prim ministru (era Gh. Gr.Cantacuzino) a zis că a fost indicat ca succesor al său (al lui Lascăr Catargiu). Respect această indicaţie. A mai zis că merită poziţiunea pe care o ocupă pentru că viaţa d-sale întreagă este clară ca un pocal de cristal. O fi! Dar oare nu vedem aşa uşor prin pocal fiindcă e deşert?” O spunea la 13 ianuarie 1906. Dar…orice lucru are două feţe. Cantacuzino este şi unul dintre promotorii Ligii Culturale (fără să iasă în faţă), care cultiva dincolo de frontiere unitatea de limbă, tradiţie, credinţă, deci opera de iredentism în provinciile asuprite. E unul dintre promotorii ei cu bani şi care dădeau bani (când e numit prim ministru în 1899, Pallavicini, ministrul austro-ungar la Bucureşti, îşi făcea griji de intervenţia lui posibil mult mai activă în mişcarea naţională a românilor din Transilvania). În 1877, când începe războiul cu turcii, dăruieşte armatei 50.000 de lei. În 1913, înainte de al doilea război balcanic, donează 100.000 lei pentru ambulanţele militare, 100.000 lei pentru flota de război, 25.000 pentru aviaţia militară. Ca primar sau ca ministru nu ia salariu... Sunt gesturi. Doar că de la averea lui era de aşteptat mai mult. Cum mai mult era de aşteptat şi de la capacitatea lui politică. Şi a fost o dezamăgire. Poate şi pentru că n-a avut noroc, nimerind cu guvernările lui în criza financiara din 1899-1900 şi în criza lui 1907.
Primul său guvern, prin lipsa junimiştilor, a fost slab reprezentat cu valori politice. Doar Take Ionescu era în guvern o personalitate. De altfel, guvernul se va şi afla sub influenţa sa. În pregătirea alegerilor, G. Gr. Cantacuzino anunţă un program vast de guvernare, cu propuneri, între care unele total nepotrivite, pentru momentul de criză prin care trecea ţara (de pildă, un foarte întins program de îndiguiri şi irigaţii). Nu fără motiv programul e întâmpinat cu multă ironie de presa opoziţionistă. Guvernul are majorităţi în parlament (la Cameră 157 de mandate, la Senat 86). Dar situaţia lui nu era deloc de invidiat. Povara puterii va deveni în curând copleşitoare. Situaţia financiară se anunţa extrem de îngrijorătoare. 1899 fusese şi un an dintre cei mai secetoşi din câţi cunoscuse România. Ţara nu avea cu ce acoperi un împrumut, care nu se ştia de unde va fi făcut, piaţa europeană fiind tulburată de războiul anglo-bur. Cantacuzino cere ajutor regelui. Şi aşa se ajunge la un împrumut de 175 de milioane, care se va dovedi insuficient. Gh. Gr. Cantacuzino e nevoit să se retragă, lăsând locul lui P.P.Carp.
Nici al doilea guvern condus de Cantacuzino nu e bogat în personalităţi. Şi tot ca urmare a absenţei junimiştilor cu care n-a putut ajunge la o înţelegere, cu toată dorinţa regelui de a o face. Ca şi în primul guvern pe care îl conduce Cantacuzino şi în acesta personalitatea principală e Take Ionescu, dominant şi în parlament cu numeroşii săi partizani. Take Ionescu este sufletul unei opere legislative foarte bogate şi în toate domeniile. Influenţa lui foarte mare în Partidul Conservator deranjează pe Gh. Gr. Cantacuzino şi pe fiii acestuia care încep tratative cu junimiştii. Nu se ştie care ar fi fost deznodământul acestor tratative fără izbucnirea crizei agrare. La 3 martie guvernul e interpelat în Cameră de IIC Brătianu asupra trusturilor arendăşeşti, care nesocotesc „cele mai elementare noţiuni de dreptate”. În acelaşi sens interpelează şi D.A. Sturdza la Senat. Gh. Gr. Cantacuzino răspunde că o soluţie trebuie găsită, trusturile fiind „un pericol economic şi social de o gravitate netăgăduită”. În discursul lui Cantacuzino răzbat teama şi îngrijorarea. În zilele de 6,7 şi 9 martie guvernul este din nou interpelat asupra situaţiei de la sate. Pătura conducătoare din care făcea şi Gh. Cantacuzino parte era luată a revers. Era derutată şi Take Ionescu îi cere regelui să-i aducă la putere pe liberali. O soluţie pe care Gh. Cantacuzino o combate, după cum combate şi lista de măsuri pe care o propune regele, „deoarece miniştrii aveau să propună măsuri, nu Coroana”. Pentru că avea mai multă încredere în liberali, Carol I preferă soluţia lui Take Ionescu de aducere a liberalilor.
Rămâne un fapt că lui Cantacuzino nu-i placea politica ca tortură zilnică. Marchizul Emil de Baccaria, ministrul italian de la Bucureşti, care rămâne 16 ani la Bucureşti şi îi cunoştea bine pe români (era prieten cu I.C.Bratianu, cu Take Ionescu şi cu mulţi alţi oameni politici), care se simţea în România „tout à fait comme chez moi”, nota la 31 martie 1907 că „cine nu cunoaşte România a fost şocat de felul în care guvernul (Gh. Gr. Cantacuzino) s-a lăsat surprins de o mişcare evident pregătită din timp şi a ignorat aceste pregătiri”. Şi avertismentele n-au lipsit. Un funcţionar superior de la poliţie îi spunea că de luni de zile la Direcţia Generală a Siguranţei Publice soseau ştiri alarmante, care, desigur, fuseseră semnalate „a qui de droit”, adică primului ministru şi ministrului de Interne (adică aceleiaşi persoane, Gh. Gr. Cantacuzino), care n-a luat nicio măsură. Ion Lahovari îi povesteşte şi el, la 29 martie 1907, că atunci când era ministru, i-a atras atenţia lui Gh. Cantacuzino asupra ştirilor venite din ţară, dar el l-a liniştit vorbindu-i de blândeţea şi înţelepciunea ţăranului român (calităţi verificate de el din contactele sale cu ţăranii şi în care credea cu adevărat). De la I.I. C. Brătianu, care preia Ministerul de Interne pe care îl lăsa Cantacuzino în 1907, află că acesta găsise la preluare o mulţime de plângeri, scrisori, rapoarte ale prefecţilor care erau în plicuri… nedesfăcute. “ Acest om era inconştient de teribilele responsabilităţi care apăsau asupra capului sau, scrie Beccaria. Era devorat de o ambiţie senilă, preocupat înainte de toate de a-şi spori imensele sale averi şi influenţa propriei sale familii, aşezându-şi un număr cât mai mare de rude în poziţii officiale: primari, judecători inamovibili…”. „Pentru binele ţării, scrie ministrul italian, pe care Gh. Cantacuzino îl călca pe nervi, e de sperat ca după dovada absolutei incapacităţi de guvernare dovedite în doua rânduri de dl Cantacuzino nu se va mai încerca cu el o a treia experienţă”. Nu s-a mai încercat. Moare la 23 martie 1913, lăsând doar o poreclă: „Nababul”.
Ca şi P.P.Carp, Gh. Grigore Cantacuzino prefera să-şi administreze el singur averea. Din Franţa aduce cu el în ţară pe inginerul Bouquet, care-i măsoară moşiile. Francezul era însoţit de Pecheux d’Herbenville, care era reprezentant al unei firme engleze şi care, după măsurarea moşiilor, îi oferă lui Cantacuzino o arendă de 50.000 de franci pe an, timp de 45 de ani şi un capital de 200.000 lei. Cantacuzino refuză. Preferă să facă faţă cu mijloacele familiei. Ziarul „Conservatorul” îl prezenta drept „cel mai mare producător din ţară, un agricultor fruntaş care-şi caută singur moşiile ”. Mai mult, o făcea întrebuinţând maşini agricole de proveninţă germană şi engleză. Nu doar în agricultură învesteşte Gh. Cantacuzino. O face şi în industrie. Înfiinţează uzina pentru prelucrarea petrolului de la Drăgăneasa. În februarie 1879 inaugurează o nouă fabrică de chibrituri. O face împreună cu D. Ghica, G. Filipescu, G. Cantaczino, C. Boierescu. În 1875, pe vremea când era ministru de Finanţe, îl cheamă pe M. T. Şuţu, inginer al Şcolii Centrale din Paris, pe inginerul de mine Matei Drăghiceanu şi pe inginerul Condeescu şi le cere să pregătească terenul pentru înfiinţarea salinelor din Prahova. Modelul după el, care se interesase, urma a fi cel austriac, iar produsele obţinute urmau a fi comercializate în Bosnia, Herţegovina, Serbia, Bulgaria şi Rusia. Un proiect nedus la capăt, dar care arată preocupările modernizatoare ale Nababului. Împreună cu fiii săi Mihail şi Grigore, Nababul este efor la Eforia Spitalelor, constituită prin unirea fundaţiilor Colţea, Pantelimon şi Filantropia. Unul din fiii săi, Mihail, oferă Eforiei proprietăţile Doiceasca, Muntele Neamţ, Prislop şi alte câteva pe lângă 100.000 lei şi 500 de acţiuni la Societatea Petrolul Românesc, continuând acţiunea întreprinsă de dr. C. Cantacuzino (100.000 lei şi acţiuni la Creditul judeţean de 4,5%). Nababul este în Consiliul general al Societăţii Crucea Roşie, constituită în 1876, unde este şi soţia sa Ecaterina Cantacuzino, fondatoarea Societăţii de asistenţă socială Leagănul Sf. Ecaterina în 1897. O societate unde Ecaterina Cantacuzino atrage şi pe fiica sa Irina şi căreia îi donează de-a lungul anilor însemnate sume de bani. În fruntea acestei societăţi Ecaterina Cantacuzino obţine o medalie de aur la expoziţia de la Paris din 1900 şi la expoziţia jubiliară din 1906 de la Bucureşti.
Are mândria propriei clase sociale, pe care şi-o asumă în toate împrejurările. Inclusiv în relaţiile cu regele Carol, în faţa căruia el a ţinut totdeauna să impună punctul de vedere propriu şi să respingă amestecul regal în chestiunile interne ale Partidului Conservator.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
