Se duc bătrânii - Titu Maiorescu, parlamentarul (II)
Ideii monarhiei constituţionale Titu Maiorescu (foto) i-a fost loial în întreaga sa activitate politică. În conformitate cu prevederile Constituţiei de la 1866, revizuite la 1884 (pe care el o aprecia cu totul nepotrivită), considera că „Regele reprezintă suveranitatea naţională” şi că persoana sa este inviolabilă. El a apărat principiul monarhiei constituţionale ori de câte ori a avut ocazia în Parlament. Important pentru viaţa noastră publică, accentua Maiorescu, era să nu fie confundate principiile cu persoanele, consolidarea statului realizându-se nu prin mulţimea principiilor, ci prin „siguranţa şi solidaritatea principiilor”. Dacă persoana regelui reprezenta naţiunea română, clasa politică avea responsabilitatea de a ocroti prestigiul suveranului şi a se îngriji de condiţiile materiale ale Casei Regale. Nu era de îngăduit ca „prin interpretări de texturi legale”, oamenii politici să limiteze strălucirea monarhiei refuzându-i „mijloacele materiale pentru a-şi accentua prestigiul exterior”. Statul român, ca stat mic, „intercalat între două monarhii, dintre care una absolutistă”, „nu-şi poate conduce cu siguranţă destinele sale în lupta de interese ale Orientului” decât prin acţiunea stăruitoare a tuturor de a vedea „monarhia consolidată”.
Cucerirea Independenţei de stat a României şi recunoaşterea acesteia prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), cu condiţia modificării articolului 7 din Constituţie, a prilejuit ample dezbateri în Parlament şi în rândul opiniei publice. Condiţionarea recunoaşterii independenţei de către Marile Puteri „după o aşa jertfă” şi după „o aşa glorioasă participare la război” a fost resimţită de toţi românii „ca o umilire nemeritată”. Dar, în problema modificării articolului 7, Titu Maiorescu declara fără echivoc că este pentru revizuire şi cerea ca „ntr-o chestie aşa de gravă”, în care credibilitatea statului român este „angajată în faţa străinilor”, luptele de partid „să dispară”. O abordare unitară din partea parlamentarilor, echilibrată, proba că Parlamentul era unit, că dispăruseră „nuanţele de partid” şi că nicio „notă discordantă” nu va întârzia „să ne scape de o situaţie şi a ne bucura cu o oră mai înainte de independenţa recunoscută”. Constituirea României, sublinia Maiorescu, ca „stat constituţional” s-a realizat „în urma unui război oriental”, prin „stăruinţa mai ales a generoasei Franţe” nu pentru că românii sunt ortodocşi, „ci pentru că suntem sentinela gintei latine înaintate în Orient”. Latinitatea noastră, accentua mentorul Junimii, trebuie să ne facă solidari cu creştinătatea occidentală, şi nu „cu ortodoxia”. De latinitatea occidentală ne apropie „sângele, limba, aspiraţiile la o cultură comună”, iar într-o „Europă apuseană cultă” importanţa religiei se subordonează „naţionalităţii”. Din aceste considerente, îşi sfătuia Maiorescu colegii, „nu puteţi limita drepturile politice şi civile pe temei religios”, îndeosebi când aceste „restricţii cu privire la religie” n-au nimic comun cu „ideile secolului de astăzi”. Doar Rusia, preciza Maiorescu, prin „protocolul 8 de la 28 iunie 1878” în cadrul tratatului de la Berlin „ar fi voit să menţinem art. 7 în Constituţie”. Ea şi-a camuflat intenţiile panslaviste „în războiul din urmă” şi „a venit cu crucea ortodoxă în mână. În numele ortodoxiei ne-a învăluit asemenea pe noi în tratatul de la San Stefano. În numele crucii ortodoxe şi-a luat dreptul ca să vorbească pentru noi. Noi nu dăm acest drept, căci noi, ortodocşi sau nu, suntem mai întâi de toate ginte latină şi nu ginte slavă.”. „În baza acestor realităţi, concluziona Titu Maiorescu, rosturile naţiunii române în această parte a lumii nu au legătură cu ortodoxismul nostru, ci cu principiul de ginte latină”. În baza acestui principiu „ne putem apăra în viitor în contra panslavismului”, după cum „tot cu acesta putem să continuăm a primi germenile de cultură de acolo, de unde le-am luat şi până acum, adică de la Occident, şi nu de la Nord.” Iată de ce, îşi încheia Maiorescu discursul, tradiţiile noastre istorico-religioase trebuiau înlocuite de ideea naţionalităţii latine, idee în numele căreia „nu primesc să mai fie restricţii religioase în Constituţia României”.
Iată-l pe Maiorescu ridicându-se împotriva iniţiativei legislative promovate de liberali de a da ziariştii în autoritatea judecătorilor. Pe lângă faptul „că era o lovire adusă libertăţii presei” însemna şi „o lovire indirectă adusă Constituţiunii”. Excesele ziarelor pot fi supuse celor în drept să pedepsească „delictul de presă”, dar acestea sunt scoase de sub „autoritatea puterii executive”. În Constituţie se garanta libertatea presei, iar delictele sale prevedeau judecarea abuzurilor acesteia prin curţile cu juraţi, tocmai din motivul că „nici un organ al statului” nu poate avea latitudinea să stabilească ce este şi ce nu delict de presă. Proiectul de lege propus, îşi dezvolta Maiorescu argumentaţia cu o logică impecabilă, vine în „contrazicere” cu însăşi Constituţia care nu prevede nicăieri că „organe neprevăzute” de legea fundamentală în stat pot lua măsuri coercitive împotriva ziarelor/ziariştilor, „mai înainte de a se constata şi judeca delictul din partea organelor prevăzute în Constituţiune”. El e împotriva oricărei legiferări care dădea posibilitatea unui judecător să pedepsească după cum credea de cuviinţă, „adică după bunul său plac, mai ales că la noi magistratura este amovibilă şi dependentă de guvern”. Soluţia pe care o propunea Titu Maiorescu era ca Justiţia să devină cu adevărat independentă prin acceptarea ca magistraţii să fie inamovibili şi printr-o reformă serioasă a curţilor cu juraţi, pentru a nu permite Guvernului, oricare ar fi el, „să disciplineze presa” prin „dispoziţiuni” arbitrare. Supus la vot, la 23 ianuarie 1873, amendamentul promovat de Titu Maiorescu a fost acceptat cu 42 de voturi pentru şi 33 de voturi împotrivă. A fost unul dintre puţinele sale demersuri cu caracter legislativ încununat de succes.
Titu Maiorescu a fost un orator parlamentar desăvârşit. Discursurile sale, în care logica, argumentele folosite, coerenţa, accentele de ironie unde şi când era cazul, incisivitatea, spiritul polemic, tonalitatea plină de deferenţă, respectul arătat adversarului, toate la un loc dau măsura unui personaj cu adevărat istoric, la care sentimentul datoriei, principiile de morală autentică, slujirea cu abnegaţie a binelui public nu au lipsit niciodată. Titu Maiorescu a fost şi un important om politic în istoria noastră modernă şi un mare om de stat.
Titu Maiorescu a fost, indiscutabil, un mare om al culturii române, care a activat şi într-o vreme în care a fost mai multă nevoie de el. N-a fost la fel de mare şi ca om politic. A avut ghinionul să se manifeste sporadic, să nu aibă continuitate munca lui politică. Dar a dovedit şi aici o mare autoritate, un deosebit de dezvoltat simţ al marilor probleme. Şi-a păstrat neabătut propriile convingeri politice. N-a fost omul marilor compromisuri politice, căci detesta visceral politicianismul, demagogia, amatorismul şi în politică, iar altruismul, rigoarea administrativă, dublate de responsabilitate, au făcut din el modelul ideal al datoriei împlinite.
Convins fiind că viaţa constituţională a României nu era cu adevărat întemeiată, Maiorescu acuza inconsistenţa clasei politice, imaturitatea corpului electoral, dar şi pe absenţa unor credinţe politice proprii. Nu actul reformator în sine schimbă o situaţie negativă de lucruri, ci progresul, care, în viziunea lui Titu Maiorescu, nu putea fi posibil prin efectul legilor, ci prin calitatea morală a celor care guvernează.
În activitatea sa politică Maiorescu a dovedit o înaltă moralitate, aplicându-şi sie principiul după care este interzis de a te folosi de situaţia publică pentru propria îmbogăţire. Corectitudinea morală, altruismul manifestat când se afla în serviciul comunităţii l-au impus contemporanilor ca pe un reper etico-moral indiscutabil.
În politică, Maiorescu a rămas fidel concepţiei sale organicist-evoluţioniste, conform căreia actul reformator trebuia să fie expresia necesităţii, şi nu preluat, adoptat din afară. Concepţia sa politică e conservatoare. A dorit să impună reforme necesare prezentului şi să-l amelioreze prin măsuri legislative atent elaborate şi îndelung gândite. Maiorescu a indicat drumul care trebuie urmat pentru ca societatea românească să-şi depăşească statutul de periferie. Activitatea sa politică s-a desfăşurat în cadrul constituţional oferit de Constituţia din 1866 şi a demonstrat loialitate perpetuă faţă de principiul dinastic, cât şi faţă de dinastie, ca mijloc sigur şi aproape suficient de consolidare a statului român şi a naţiunii.
N-a dorit ca în discursul politic să fie retor, nici tribun, gen la modă pe timpul său, căci Maiorescu avea oroare faţă de acest fel de a face politică, el nefiind omul pe care să-l atragă vânturile modei şi capriciile momentului. A fost omul formelor conceptualizate, pe care le dorea introduse şi orânduite în realitatea social-politică românească. A fost şi un teoretician al constituirii şi funcţionării sistemului politic constituţional în România, din conştiinţa omului superior care ştia că nu trebuie să se izoleze de tumultul prezentului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
