Ziarul de Duminică

„Avem timpul înaintea noastră” XXII/ de Ion Bulei

„Avem timpul înaintea noastră” XXII/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

29.01.2015, 23:58 72

Vasile Pârvan– Nicolae Iorga  (I)                                                                            

Vasile Pârvan (foto) îl cunoaşte pe Iorga urmărindu-i cursurile de la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti. Cursuri de istorie medie, modernă şi contemporană universală. E entuziasmat de ele şi îl urmează pe profesor la Sămănătorul, alături de „blânda figură de visător a lui Iosif”, „lângă ascuţitele linii de critică ale lui Chendi”, lângă figura liniştită sigură de sine a lui Sadoveanu”. Experienţa de la Sămănătorul este pentru el o experienţă decisivă, ceea ce îl îndemna pe Iorga să afirme că „sub aripile (sale) i s-a luminat conştiinţa de ce ar putea ieşi din sufletul său”. El îl foloseşte pe Pârvan pentru verificarea mai multor date din numeroasele scrieri, profitând de faptul că tânărul istoric era „scriitor” la Biblioteca Academiei şi lucra cu Nerva Hodoş la Revista bibliografică, alături de Sadi Ionescu, Al. Lapedatu sau Clitzica. La propunerea lui Iorga cercetează aici manuscrisele rămase de la Al. Papiu Ilarian, pe care nu reuşeşte să le publice în Analele Academiei din cauza împotrivirii lui Gr. Tocilescu. După ce îşi trece licenţa magna cum laude în vara anului 1904, pe el îl trimite „triada” istoricilor (Iorga, I. Bogdan, D. Onciul) în Germania la o bursă din fondul „Hillel”, pentru a-şi susţine doctoratul. „Noi avem nevoie, nota Iorga, preluându-l pe Tocilescu, de un arheolog care să adauge la entuziasmul lui de descoperitor şi alte calităţi: cunoştinţă largă a întregului său domeniu, originalitate absolută a concepţiei şi a formei, înţelegerea acelor legături între toate ramurile vieţii unui popor care face din orice cercetare de amănunte o fereastră, mare ori mică, deschisă asupra întregii lărgimi a câmpului din faţă”. Acesta i se părea lui Iorga a fi Pârvan. El îi dă sfaturi şi relaţii utile tânărului Pârvan, Iorga fiind cunoscut în lumea istoricilor germani şi fiind atunci în colaborare cu colecţia lui Lamprecht Allgemaine Staatengeschichte. Iorga îl invită pe Pârvan să colaboreze la Neamul Românesc, ziar înfiinţat în 1906 după retragerea sa de la Sămănătorul. Şi Pârvan propune un serial cu articole înfăţişând diferitele domenii de viaţă ale Germaniei de atunci. Serialul nu a apărut, dar articole de-ale lui Pârvan se găsesc destule în colecţia ziarului. Nu întâmplător multe sunt legate de persoana filosofului I.G. Fichte şi de importanţa activităţii acestuia în trezirea naţiunii germane. Visa pentru destinul său o menire asemănătoare: „Dascălii Germaniei au făcut din poporul dispreţuit a întregi veacuri de umilire şi sărăcie poporul conştient de rolul strălucit ce are a juca în istoria omenirii, poporul puternic, luminat, bogat şi mândru de sine şi de puterile sale, poporul german înintea căruia Europa întreagă, lumea întreagă să treacă cu respect şi admiraţie”.

În 1906 strânge adeziuni pentru mişcarea iniţiată de N. Iorga de apărare a limbii române. Tot ce scrie el în această perioadă la Sămănătorul, la Neamul românesc, Luceafărul, Convorbiri literare îl arată pe tânărul entuziast şi doritor de înfăptuiri, am spune exact în spiritul impus în acei ani de Iorga de trezire a spiritului românesc. Din 1905 se asociase programului „bunilor români” al lui Iorga, pentru triumful „ideilor bune”. Toată corespondenţa lui Pârvan cu Iorga din aceşti ani îl arată pe tânăr „un militant intransigent şi încă mai radical decât intempestivul magistru, pe care se simţea dator să-l prevină că vremea «apostolilor păcii» a apus şi că faţă de împrejurările curente numai lupta activă, energică şi obstinată putea să ducă la un rezultat. Căci primejdia-i aproape şi nu-i nimenea care să ne apere, nimenea pe lumea asta nemărginită”. Iorga era, pentru Pârvan, „cel care m-a învăţat atâtea, fără să ceară nimic în schimb decât: statornicie, multă silinţă şi mai ales multă cinste în toate”. Pârvan avea patetismul vârstei şi al îndepărtărilor. În scrisorile către el e preocupat de marile nevoi ale neamului său, simte determinarea istoriei asupra intelectualului. „Pretutindeni suntem întrebaţi ce facem, ce fac ardelenii? Şi nu rareori mi se spune... că e o greşeală lâncezirea aceasta, când dintr-un moment într-altul se poate începe socoteala definitivă”. Ceea ce cere Pârvan neamului său, în spiritul lui Iorga, e să se pregătească sistematic. Militant dar nu cu pripeală, cu mediocritate. Conferinţa sa de la 24 ianuarie 1906 de la Societatea academică din Berlin e o pildă de asumare conştientă a istoriei. Chemările lui Iorga din aceşti ani nu-l lasă deloc indiferent pe tânărul istoric. E cu totul alături de maestru: „Articolele din Neamul românesc m-au avizat, mai mult decât v-aţi putea închipui, pentru atâta ticăloşie la cei de sus şi nenorocire nemeritată la cei de jos ai poporului nostru. N-am crezut nici eu până acum că s-ar putea să mă doară aşa de adânc durerile neamului meu. Şi totuşi, Doamne, cât de trist răsună glasul celor buni şi ce otravă de deznădejde îţi picură în suflet nevredniciile celor răi”. Nu ezită să propună chiar „o dictatură rece şi calculată”, de tip bismarckian, ca în articolul „Se caută un Bismarck”, pe care Iorga nu-l publică, găsindu-l prea fantezist probabil. O dictatură, părea să creadă el, putea promova reformele necesare şi aduna toate energiile naţiunii.

V. Pârvan îşi continuă între timp studiile, fiind socotit în Germania „elevul binecunoscutului istoric Nicolae Iorga”, cum îl numea C. Cichorius în ianuarie 1908 pe maestrul său. Lucrarea lui Pârvan de doctorat privind naţionalitatea negustorilor în Imperiul Roman e salutată entuziast de Iorga în Neamul românesc drept „o remarcabilă carte”. Superlativ prezintă Iorga şi cartea sa, apărută după întoarcerea în ţară, despre Marc Aureliu, personaj de a cărui nobleţe fusese fascinat şi pe care simţise nevoia să-l evoce la vârsta marilor făgăduinţe. V. Pârvan nu a fost însă aşa de încântat, pentru că Iorga nu s-a oprit şi asupra părţii filosofice a cărţii sale. Colaborarea dintre cei doi istorici continuă. Pârvan participă la cursurile de la Vălenii de Munte, cu o serie de conferinţe, începând cu septembrie 1909, asupra istoriei filosofiei greceşti. Em. Bucuţa l-a ascultat şi îşi aminteşte de „învăţatul tânăr, dar de pe atunci fără vârstă”, care făcea „introduceri îndrăzneţe în înţelepciunea veche”. Remarcabila activitate a lui Pârvan, în primul rând ca arheolog, îi atrage laudele deschise ale lui Iorga (articolul său din Neamul românesc din 14 aprilie 1913) şi primirea în academie, unde tot Iorga îl întâmpină cu salutul instituţiei şi al său. Legătura dintre cei doi istorici străbate şi primul război, cu vicisitudinile vremii, şi îi aflăm împreună în 1919, în comisia universitară desemnată să organizeze Universitatea Daciei Superioare de la Cluj, la inaugurarea căreia rosteşte el superba lecţie Datoria vieţii noastre. Împreună cu Iorga el insistă la Academia Română să se ceară tuturor academiilor din ţările aliate sprijin în favoarea României la Congresul de pace de la Paris.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO