Din câte îmi amintesc, este pentru a doua oară când Islanda este în atenţia întregii lumi datorită sportului. Acum, în vara lui 2016, datorită prestaţiei excepţionale a naţionalei islandeze de fotbal la Campionatul European şi din pricina felului în care islandezii, jucători şi suporteri, au ştiut să sărbătorească împreună o înfrângere glorioasă, cea din meciul cu Franţa. Au fost, acestea, momente (din ce în ce mai) rare, momente care transcend sportul şi dau măsura solidarităţii, a mândriei, a demnităţii, a forţei unui popor iată... atât de puţin numeros, dar atâta de mare.
Cu mulţi ani în urmă, Islanda a mai ţinut prima pagină a cotidienelor, inclusiv a celor din blocul comunist. Era în 1972 şi la Reykjavik (foto) s-a desfăşurat meciul pentru titlul mondial la şah între campionul en titre, sovieticul Boris Spasski, şi challangerul american Bobby Fisher. Inclusiv în Republica Socialistă România meciul a stârnit un imens interes, în aşa măsură încât în principalele ziare ale vremii erau publicate, zilnic, rezumatele meciurilor sau, după caz, poziţiile în care se ajunsese la întreruperea unor partide. A fost înfruntarea secolului: niciun alt meci de şah, niciodată până atunci şi nici de atunci încolo, nu a mai stârnit un asemenea interes. Asta pentru că nu era doar o dispută şahistică, era înfruntarea dintre două sisteme: cel comunist, reprezentat la cel mai înalt nivel de un jucător sovietic, însoţit de o uriaşă (şi aparent imbatabilă) echipă de analişti şi cel democratic, reprezentat de un tânăr şi genial jucător de şah.
Meciul a început la 11 iulie 1972 şi a durat o lună şi jumătate. Prima partidă a fost câştigată de Spasski. La al doilea meci, Fisher nu s-a prezentat, aşa că scorul a devenit 2-0 pentru sovietic. Părea un handicap imposibil de surmontat, cu atât mai mult cu cât, la final, în caz de egalitate, deţinătorul titlului era în drept să şi-l păstreze. Ce a urmat a fost istorie: Fisher a dat cu Spasski şi cu toată echipa lui de analişti de toţi pereţii şahului şi l-a pulverizat. Scor final: 12,5-8,5 pentru american. Delir. Mai puţin în URSS, unde şahul era considerat un foarte important instrument de propagandă, care trebuia să pecetluiască superioritatea intelectuală a omului comunist. 25 de ani de dominaţie sovietică în şah fuseseră anihilaţi la Reykjavik.
În 1975, Bobby Fisher ar fi trebuit să-şi apere titlul mondial în faţa unui alt şahist sovietic: Anatoli Karpov. Dar Fisher era un geniu şi era conştient de asta. Iar un geniu nu face proba genialităţii de două ori. Aşadar, americanul nu s-a prezentat la meci, iar titlul i-a revenit, fără glorie şi fără luptă, lui Karpov.
De altfel, Fisher nu a mai participat la nicio competiţie oficială vreme de 20 de ani. Până în 1992 când, pentru a sfida imixtiunea sângeroasă a NATO, în frunte cu Stalete Unite, în fosta Iugoslavie, l-a invitat pe fostul său adversar, acelaşi Spasski, pentru un meci ostentativ, tocmai în Iugoslavia.
Din pricina acestui gest a devenit persona non grata în SUA (vă mai amintiţi de refuzul lui Muhammad Ali de a se înrola şi de a lupta în Vietnam?)
Hărţuit de autorităţile americane, Fisher a bântuit încolo şi încoace prin lume, până în 2005, când a solicitat şi a primit cetăţenie islandeză.
Trei ani mai târziu, cel mai mare şahist al tuturor timpurilor, geniul răzvrătit Bobby Fisher avea să se stingă din viaţă, la reşedinţa sa.
Din Reykjavik.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
