• Leu / EUR4.9477
  • Leu / GBP5.8325
  • Leu / USD4.6725
Ziarul de Duminică

Bărbatul îndrăgostit/ de Stelian Ţurlea

Bărbatul îndrăgostit/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

12.05.2016, 23:55 112

„Fenomenul Knausgård” despre care scriam la această rubrică în noiembrie anul  trecut continuă. După primul volum al imensei sale autobiografii în şase volume (peste 3.000 de pagini) care a bulversat lumea scandinavă (unul din zece norvegieni l-au cumpărat  si citit, procent enorm) şi Occident (unde a ajuns să fie comparat cu Proust), a apărut în traducere românească şi volumul al doilea*). Şi acesta aproape la fel de voluminos ca întâiul – aproape 700 de pagini.

Reamintim cine este autorul. Karl Ove Knausgård s-a născut în 1968 la Oslo, a studiat literatura la Bergen, şi-a publicat primul roman în 1998, pentru care a primit un premiu al criticii. Acum trăieşte în Suedia. Cariera lui s-a schimbat total odată cu a treia carte, „Lupta mea”, un roman autobiografic de peste 3.000 de pagini,  divizat în şase volume şi publicat între 2009 şi 2011. În Norvegia, Karl Ove Knausgård  este un adevărat fenomen – a vândut o jumătate de milion de exemplare unei populaţii de cinci milioane, adică 10 la sută din populaţie i-a cumpărat şi citit autobiografia! A fost tradus deja în multe alte ţări. Toate cele şase volume au fost scrise dintr-un foc, cel puţin 20 de pagini pe zi (uneori 50). Knausgård a fost conştient că orice întrerupere sau scădere a ritmului infernal va fi dăunătoare proiectului său. Iar acum, după tumultul iscat în întrega lume, dar înainte de orice în propria ţară, admite în interviuri că a creat un monstru, o carte pe care o urăşte că a scris-o şi pe care urăşte s-o recitească. Cumva asemenea declaraţii fac parte din promovare?

Cu o forţă literară enormă sunt analizate în „Un bărbat îndrăgostit” toate etapele  unei iubiri, descrise aproape cu acceaşi intensitate cu care, în primul volum, era analizată moartea tatălui. Knausgård s-a îndrăgostit, a devenit tată (şi nu o dată, ci de trei ori) şi descrie (acesta este cuvântul exact!) lupta de zi cu zi din familie, vacanţele, multe eşuate, umilinţele îngrijirii unui copil, disputele cu vecini neînţelegători, toate cu o profundă sinceritate, care produce cititorului pe alocuri chiar o uşoară jenă. E uimitoarea „starea de îndrăgostit, sălbatică şi dezordonată,  înecată în viaţă şi exuberanţă.” Dar pe urmă, să traducă o carte, muncă despre admite că e plictisitoare, devine pentru Knausgård „de o sută de ori mai captivantă  şi inspiratoare” decât să se ocupe de fiica de un an. Knausgård se simte constant stânjenit de „uşorul dezagreabil” încercat în faţa acestei „dimensiuni feminine” a   unui tată nevoit să schimbe şi hrănească un bebeluş. Toate îl pălictisesc „într-un  hal fără de hal.”

„Toate sentimentele mele faţă de cei cu care tocmai îmi petrecusem mai multe ore  dispăruseră. N-aveau decât să se facă scrum din partea mea. Asta era o regulă a vieţii mele. Când mă aflam împreună cu alţii, eram legat de ei, apropierea pe care o simţeam era uriaşă, empatia, intensă. Într-adevăr, atât de intensă, încât binele lor era îndeauna mai important decât al meu. Mă supuneam până aproape de anihilarea de sine printr-un mecanism interior total incontrolabil, puneam ceea ce credeau şi gândeau ei înaintea propriilor mele gânduri şi sentimente. Dar, în clipa când eram singur, ceilalţi nu mai însemnau nimic pentru mine. Nu pentru că mi-ar fi displăcut sau pentru că aş fi nutrit dispreţ faţă de ei, dimpotrivă, cei mai mulţi îmi plăceau, iar la cei care nu-mi plăceau găseam mereu ceva valoros, vreo trăsătură sau alta cu care puteam rezona sau pe care puteam cel puţin s-o găsesc interesantă şi care în clipa respectivă să-mi ocupe gândurile. Dar faptul că-mi plăceau nu însemna că-mi şi păsa de ei. Situaţia socială era cea care mă lega, nu oamenii cuprinşi în ea. Intre cele două perspective nu mai încăpea altceva. Existau doar cea mică, autodistructivă, şi cea mare, care mă distanţa. Şi exact între ele se desfăşura viaţa mea de zi cu zi. Poate tocmai din ooa aceasta îmi era atât de greu s-o trăiesc. Viaţa de zi cu zi, cu obligaţiile şi rutina ei, era ceva ce suportam, nu ceva care mă încânta, nu ceva care să mă umple de sens şi să mă facă fericit. Nu era vorba că n-aveam chef să spăl podeaua sau să schimb scutece, ci de ceva fundamental, de faptul că nu găseam valoare în viaţa cotidiană, ci mereu îmi doream să fiu în altă parte. Întotdeauna a fost astfel. Aşa că viaţa pe care o duceam nu era a mea. Încercamm să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reuşesc, dar dădeam greş, dorinţa de altceva distrugea constant tot ce făceam.

Dar care era problema?

Era oare tonul acela strident, bolnav, care răsuna pretutindeni în societate, insuportabil, produs de toţi pseudooamenii şi de toate pseudolocurile, pseudoîntâmplările şi pseudoconflictele în mijlocul cărora ne trăiam vieţile, de tot ceea ce vedeam, dar la care nu luam parte, de distanţa pe care viaţa modernă ne-o impusese faţă de propriul nostru aici şi acum, de fapt inalienabil şi indispensabil? În cazul acesta, dacă ceea ce îmi doream era mai multă realitate, mai multă prezenţă, atunci nu tre­buia să accept ceea ce mă înconjura? Şi să nu-mi doresc altceva? Sau poate reacţionam la caracterul prefabricat al zilelor, la traseul rutinat pe care îl urmam cu toţii şi care făcea orice atât de previzibil, încât trebuia să investim în divertisment pentru a simţi un dram de intensitate? De fiecare dată când ieşeam pe uşă, ştiam ce urma să se în­tâmple, ce trebuia să fac. Aşa era la nivel micro - mă duc la supermarket şi fac cumpărături, intru şi stau într-o cafenea cu un ziar, îmi iau copiii de la grădiniţă - şi aşa era şi la scară mare, de la intrarea în societate, grădiniţă, până la ieşire, azilul de bătrâni. Sau repulsia mea se da­tora similitudinii care se răspândea prin lume şi care făcea totul mai mic? Când călătoreai acum prin Norve­gia, vedeai acelaşi lucru pretutindeni. Aceleaşi drumuri, aceleaşi case, aceleaşi benzinării, aceleaşi magazine. Încă în anii '60 puteai observa schimbările culturale condu­când prin tradiţionala vale Gudbrandsdalen, văzând, de exemplu, clădirile acelea de lemn, ciudat de negre, atât de pure şi de sumbre, care erau acum încapsulate aseme­nea unor mici muzee într-o cultură deja nediferenţiată de cea din care veneai sau spre care te îndreptai. Şi Eu­ropa, care se transforma tot mai mult într-o singură ţară mare şi omogenă. La fel, la fel, totul era la fel.”

Iubirea nu are densitatea morţii, mai ales când este una banală, obişnuită, ca în acest caz, dar poate că aici constă imensa capacitate a lui Knausgård de a transforma banalul în fapt artistic – şi încă să discute despre el: cartea e plină de divagaţii şi discuţii între personaje despre tot ce ne înconjoară şi mai ales despre literatură şi actul de creaţie. Platitudinea devine forţă în cazul lui Knausgård. Scriitorul care încearcă ani la rând să continue să scrie romane, după succesul primului, nu se iartă: fără milă descrie şi în acest volum beţiile monstruoase în care se pierde, stârnind oprobriul şi dezgustul cititorilor.

Knausgård dă impresia că aşterne pe hârtie absolut tot ce-i trece prin cap, aşa se explică şi lungimile incredibile ale romanului. Cititorul este uşor dezorientat şi brusc, în clipa în care e pe cale să abandoneze lectura, Knausgård îl surprinde cu încă ceva, o idee, o descriere, o întrebare, o analiză a sinelui propriu care tinde să fie o analiză a tuturor. Într-o asemenea magmă era imposibil să nu apară incoerenţele, pe care Knausgård şi le asumă, nu ezită să-şi lase gândurile neterminate, nu-şi ascunde ezitările, nu-şi justifică elanurile misogine sau reacţionare, insită să vorebască despre „lipsa sensului”. În miezul aceleaşi magme  de realism subiectiv Knausgård descoperă coexistenţa iubirii şi egoismului. Şi această a doua carte a autobiografie solicită nivele diferite de lectură, cel puţin două – unul general uman, altul foarte individual, în amândouă Knausgård excelând.

Pentru toate cele şase volume ale Autobiografiei lui Knausgård, editorii au insistat să se cheme roman, pentru a evita previzibilul şir de procese. A acceptat cu greu să schimbe numele unor personaje reale. Nu numai despre cei foarte apropiaţi, din familie, dar şi despre prieteni, cunoscuţi sau personaje publice Knausgård are descrieri, caracterizări, încondeieri care puteau stârni nu doar simple nemulţumiri. Knausgård povesteşte moartea sordidă a tatălui (şi familia n-a acceptat), dezvăluie numeroasele momente în care şi-a înşelat prima soţie (care i-a descoperit infidelităţile odată cu toţi ceilalţi cititori).

Textul e plin de fraze naive, o recunoaşte şi Knausgård, dar admite că n-a avut puterea să rescrie.

Dacă celelalte volume, aflate în pregătire şi în româneşte, au aceeaşi forţă, criticii care s-au pronunţat până acum au dreptate să susţină că ne aflăm în faţa unei capodopere.

 

*) Karl Ove Knausgård – Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit, Editura Litera. Traducere din limba norvegiană de Simina Răchiţeanu

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9477
Diferență: 0,0061
Ieri: 4.9474
Azi: 4.6725
Diferență: -0,8825
Ieri: 4.7141
Azi: 5.8325
Diferență: -0,1353
Ieri: 5.8404
Azi: 4.8048
Diferență: -0,4599
Ieri: 4.8270