Cel ce avea să fie episcopul Bartolomeu (Vartolomei) Stănescu s-a născut în august 1875, într-un bordei de pe malul Dunării, în Teleorman. Era primul copil şi singurul băiat al părinţilor săi, care au mai avut trei fete. La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată. Serios şi muncitor, şi-a croit drum în viaţă numai prin efort susţinut şi prin puterea minţii. În 1888 intra cu cea mai mare medie la Seminarul Central din Bucureşti, iar zece ani mai târziu repeta isprava la Facultatea de Teologie, construindu-şi rapid renumele de student de excepţie.
Îşi ia licenţa în 1905, cu lucrarea Autenticitatea Cărţilor Sfinte ale Noului Testament (publicată în acelaşi an), stârnind regretul comisiei de examen că Facultatea nu putea acorda titlul de doctor în teologie, pe care absolventul l-ar fi meritat cu prisosinţă.
În vara aceluiaşi an intră în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, iar câteva luni mai târziu este trimis la Paris spre a sluji în Capela Românească de acolo. Era un mod elegant de a-i asigura condiţiile materiale pentru a-şi desăvârşi studiile.
Urmează, la Sorbona, cursuri de sociologie şi drept şi, în paralel, frecventează Facultatea de teologie catolică şi protestantă. O combinaţie perfectă de instituţii de învăţământ superior pentru a se pune la curent cu creştinismul social, doctrină ajunsă pe atunci la maturitate, născută din reacţia protestanţilor la excesele liberalismului şi ale industrializării, şi cu doctrina socială catolică, iniţiată de enciclica Rerum Novarum, din 1891, a papei Leon XIII, care introduce principiile demnităţii persoanei umane, binelui comun, subsidiarităţii şi solidarităţii.
În 1909, este chemat în ţară de episcopul Nifon al Dunării de Jos pentru a ocupa postul de arhimandrit-vicar al Episcopiei. Este hirotonit ieromonah şi înaintat la rangul de arhimandrit.
În 1910 revine la Paris pentru a-şi trece licenţa în Drept. La Sociologie lucrează la teza cu subiectul La portée sociale du principe d'autorité.
Spre sfârşitul anului 1911 este din nou chemat în ţară spre a i se acorda titlul de arhiereu. Se retrage pentru 3 luni la Mănăstirea Secu, din Neamţ, unde stă în meditaţii şi rugăciune. În aprilie 1912 este sfinţit în Catedrala Mitropolitană din Iaşi cu titlul de Arhiereul Băcăoanul. O lună mai târziu este numit redactor la revista "Biserica Ortodoxă Română", iar în toamna aceluiaşi an devine Inspector General al Seminariilor din ţară. O vreme, a fost şi egumen al Eforiei Aşezămintelor Sf. Spiridon din Iaşi, care se ocupau de suferinzi şi neputincioşi.
În 1913 este numit profesor titular la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la catedra de Exegeza Noului Testament. Cursurile sale erau frecventate de fruntea intelectualităţii vremii, Constantin Rădulescu-Motru venind de câteva ori să-l asculte.
În 1913 îi apare lucrarea Scurte încercări de creştinism social, ale cărei pagini introductive pot servi drept cheie pentru înţelegerea duhului în care avea să acţioneze arhiereul Vartolomei în perioada episcopatului său.
În anii '20, împreună cu alţi câţiva teologi ortodocşi (Şerban Ionescu, Vasile Gh. Ispir ş.a.) va înfiinţa Centrul de Studii Social-Creştine, scoţând, între 1920 şi 1926, şi revista "Solidaritatea". Subiectul, prea important ca să îl epuizăm aici în câteva cuvinte, merită o abordare aparte.
În timpul războiului pleacă spre Moldova, aproape cu ultimul tren. Îi cere în scris ministrului de Război, Vintilă Brătianu, să fie trimis pe front pentru a le predica soldaţilor şi a-i îmbărbăta. Solicitarea îi este refuzată, aşa că în noiembrie 1917 merge să predea religia şi limba română la Şcoala Normală "Vasile Lupu" din Bogzeşti, o comună din apropiere de Roman - profesorul universitar cu studii doctorale pariziene preda într-o şcoală primară şi predica duminica (nu putea sluji, pentru că nu luase cu sine hainele arhiereşti) într-o biserică de parohie!
În ianuarie 1919 este numit Locotenent de Episcop la Curtea de Argeş. În această calitate înfiinţează Seminarul din Curtea de Argeş.
Pe 30 martie 1921, Parlamentul şi Sf. Sinod îl aleg episcop al celei mari eparhii din România Întregită, Episcopia Râmnicului Noul Severin, care cuprindea toată Oltenia.
Acţiunile şi iniţiativele cu caracter social ale episcopului Vartolomeu au avut un singur scop, clar reprezentat mintal: întărirea moralităţii şi culturii poporului prin toate mijloacele, dar mai ales prin Biserică, ţelul şi totodată mobilul fiind sporirea contribuţiei la cimentarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Venind în fruntea eparhiei, a găsit un cler dezorganizat, care se mărginea numai la serviciile de cult. Şi-a spus că era nevoie de o ofensivă pastorală viguroasă. De altfel, în toată România Întregită Biserica simţea nevoia unei organizări solide, unitare, sub raport cultural, misionar, administrativ şi economic.
Episcopul Vartolomei şi-a spus că se impunea crearea unei organizaţii a preoţimii care să îmbine iniţiativa şi libertatea de acţiune cu autoritatea, controlul şi stimulul episcopal. Organizaţia aceasta, care a revoluţionat mijloacele de pastoraţie de până atunci, avea să se nască în luna mai 1923, sub numele de Societatea Preoţească Renaşterea.
În vederea regenerării societăţii, nu numai sub aspect religios, dar şi cultural şi social, centrul de acţiune a fost stabilit, conform principiului subsidiarităţii, la nivelul parohiei. "Renaşterea" cuprindea comitete culturale care organizau şezători, lecţii de catehizare, înfiinţau biblioteci şi coruri parohiale. Spre luminarea minţii şi înnobilarea sufletului, scotea şi o "foaie", "Creştinul ortodox".
Soluţia găsită de episcopul Vartolomei au constituit-o băncile populare, de credit şi economii, cu capitalul subscris exclusiv de feţe bisericeşti, care acordau împrumuturi cu dobânzi foarte mici.
Pentru a ne face o idee despre succesul şi anvergura acestei iniţiative, să urmărim situaţia pe anul 1935 a celor 5 bănci clericale ale Eparhiei (pentru a face mai grăitoare cifrele, să menţionăm că salariul unui învăţător era de circa 4.500 de lei):
1. Banca clerului vâlcean, "Ajutorul", prima înfiinţată, avea un capital social de 2.010.956 lei, împrumuturi în valoare de 3.218.039 lei şi depuneri spre fructificare de 1.149.042 lei.
2. Banca clerului mehedinţean, din Turnu Severin, avea 2.133.000 lei capital subscris (din care 1.464.720 lei vărsat), 2.210.070 lei împrumuturi şi 1.113.548 lei depuneri spre fructificare.
3. Banca clerului doljean, "Sprijinul", cu un capital subscris şi vărsat de 502.250 lei, împrumuturi în valoare de 1.013.600 lei şi depuneri spre fructificare de 480.350.
4. Banca populară "Clerul Gorjan", cu un capital social de 2.460.000, depuneri spre fructificare de 993.005 şi ajutoare în valoare de 38.860.
5. Banca clerului Romanaţean, înfiinţată cu numai un an şi ceva în urmă, avea un capital social de 187.750 lei, împrumuturi în valoare de 607.320 lei, depuneri spre fructificare de 52.223 lei.
În total, băncile populare preoţeşti aveau un capital social de 7.293.956 lei şi acordaseră numai în anul 1935 împrumuturi în valoare totală de aproape 7.500.000 lei, adică echivalentul a 1.666 de salarii lunare de învăţător. Nu ştim ce s-a ales de aceste bănci populare, dar bănuim…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
