• Leu / EUR4.9477
  • Leu / GBP5.8810
  • Leu / USD4.7247
Ziarul de Duminică

Beja: locul în care nu am ajuns mai devreme pentru că trebuia să ajung la timp/ de Lucian Vasilescu

Beja: locul în care nu am ajuns mai devreme pentru că trebuia să ajung la timp/ de Lucian Vasilescu

Galerie foto

Autor: Lucian Vasilescu

28.01.2016, 23:57 860

Domnule, Fado se cântă, nu se citeşte. Încercam să descifrez un text inscripţionat pe un Azulejo de pe peretele unei case din Alfama, bătrânul şi fascinantul cartier al Lisabonei. Omul era grăbit, dar şi-a găsit timp să-mi ofere îndrumare. Asta se cântă aşa – şi mi-a cântat strofa încondeiată pe plăcile de ceramică încastrate în zid. Uite aşa se face! – mi-a spus şi s-a îndepărtat. Mulţumesc – aş fi vrut să-i spun, dar omul era deja departe şi-am mai urcat şi-am mai coborât câteva străduţe, printre rufe întinse la uscat, până la o terasă care m-a îmbiat să mă opresc preţ de o bere. Şi astfel, în timpul berii mele, am văzut la uşa localului de Fado (nu cred că le-a numărat cineva, astfel de „taverne” sunt pur şi simplu la tot pasul în Alfama –  foto 1-7) un tip care şedea pe un scaun, cu chitara „la picior” – o chitară rotundă, cum nu ştiam să fie. Nu cânta şi nici nu părea că avea să cânte vreodată sau măcar că ar fi ştiut să cânte la acel instrument. Dar cânta. Cânta atunci când intra câte cineva în local şi, după ce bea un soi de degetar cu ceva (aveam să aflu că băutura se numeşte Ginjinha, un soi de vişinată de-a noastră, dar ceva mai aromată), îi adresa câteva cuvinte, se vedea treaba că era numele unui cântec, şi trecătorul cânta, pentru el însuşi, o melodie, un Fado, acompaniat de omul cu chitara. Cânta un cântec şi pleca. Iar chitaristul îşi aşeza iarăşi instrumentul la picior şi aştepta pe următorul trecător care simţea nevoia să-şi cânte ceva înainte de a se întoarce acasă, printre rufele întinse la uscat (poate chiar şi ale lui) de-a latul şi de-a lungul străduţei.

Demult, când am ascultat pentru prima oară Fado, mi-a plăcut. De înţeles cred că l-am înţeles cu adevarăt abia atunci când am privit pentru prima dată oceanul de pe ţărmul ţării unde s-a născut acest sentiment. Căci Fado este mai mult decât un cântec. Sau poate că este chiar Cântecul. Mi-ar plăcea să scriu mai mult despre asta dar nu cred că sunt în stare. Poate că cine doar a ascultat Fado n-are să înţeleagă; cine a simţit Fado are să-mi dea dreptate. Cine a privit oceanul la Estoril, ultimul popas în exil al regelui Carol al II-lea sau de la Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei continentale, are să înţeleagă ce înseamnă Fado.

Asta a fost acum câţiva ani şi a fost prima mea întâlnire cu Fado, la el acasă.

* * *

Cea de-a doua mea întâlnire esenţială cu Fado avea să se petreacă la Beja, o bijuterie de oraş din regiunea Alentejo, în sudul Portugaliei (foto 8-22).

Aşezarea, veche cât însăşi istoria (romanii au numit-o Pax Julia), numără astăzi puţin peste 20.000 de locuitori (încă 10.000 trăiesc în regiunile limitrofe). „Pricina” pentru care mă aflam la Beja era tragica poveste de dragoste dintre Mariana Alcoforado (1640-1723),  o călugăriţă portugheză şi un ofiţer francez –  Noël Bouton de Chamilly. În urma celor doi îndrăgostiţi au rămas cinci scrisori de dragoste pe care Mariana i le-a scris iubitului, după ce acesta a fost rechemat, cu tot cu unitatea din care făcea parte, în Franţa. Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado / Cartas de soror Mariana Alcoforado au fost traduse de atunci în zeci de limbi şi s-au impus, în literatura universală, ca fiind unele dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste care au fost scrise vreodată. „Istoria oficială” a poveştii spune că francezul Noël Bouton de Chamilly a sedus-o şi apoi a abandonat-o pe frumoasa Mariana şi că, deşi ea i-a scris cinci scrisori răvăşitoare, el nu i-a răspuns niciodată, iar călugăriţa şi-a trăit durerea şi deznădejdea până la 83 de ani fără să mai avanseze nicio treaptă în ierarhia monahală – a rămas, pe viaţă, portar al Mănăstirii Ordinului Sfânta Clara –  Nossa Senhora da Conceição (foto 23-27).    

De la iubirea celor doi au trecut mai bine de 300 de ani, iar paternitatea scrisorilor Marianei Alcoforado a fost discutată, comentată, contestată. Oricum ar sta lucrurile, nu mai contează, după atâta timp. Contează doar că nu se cuvine să laşi o femeie să aştepte. Cu atât mai mult să aştepte mai bine de 300 de ani. Pentru asta eram la Beja: să încerc să pun capăt, fie şi peste timp, suferinţei tinerei călugăriţe, să „găsesc” scrisorile pe care i le-a scris, fără ca ea să le primească vreodată, Noël Bouton de Chamilly...

Mariana Alcoforado a trăit toată viaţa captivă într-un triunghi cu latura de doar câteva sute de metri, triunghi delimitat de casa în care s-a născut (foto 28), biserica unde a fost botezată (Sfânta Maria, foto 29) şi Mănăstirea în grija căreia a fost încredinţată încă de la vârsta de 12 ani.

* * *

Aici este livingul, poţi veni oricând doreşti, ai ziare, reviste, televizor. Aici este barul, uite paharele, poţi bea cât pofteşti, din partea casei, uite vinul. Livingul hotelului Bejense, cel mai vechi hotel din oraş,  „reşedinţa” mea pentru cele câteva zile petrecute la Beja: grinzi de lemn, canapele ample, de piele, şemineu. O bijuterie. Pahare mici, de cristal, sticle cu vin, un vis frumos (foto 30).

Ştiam, mi se spusese, că în regiune se desfăşoară un amplu exerciţiu NATO. Când m-am întors la hotel seara, după ce huruitul avioanelor militare încetase, am urcat la primul cat, la living, să mă tolănesc pe o canapea şi să beau un pahar cu vin. Livingul, însă, era plin-ochi. Fusese ocupat de militari nemţi care, se vede treaba, erau cazaţi tot acolo. Obişnuit cu ocupaţiile militare de tot felul, m-am retras pentru o plimbare târzie, gândind să revin după ce aviatorii se vor fi dus la culcare. Când m-am întors, aceiaşi zburători beau bere şi vodcă la un bar, peste drum de hotel. Eu am urcat să-mi beau păhăruţul cu vin. Am găsit un peisaj dezolant: adică toate sticlele de vin goale-goluţe. Aviatorii băuseră tot şi trecuseră de la vin la bere şi vodcă, peste drum. Ceea ce am făcut şi eu, însă doar pentru bere. Era destul de târziu, am băut oarece bere, piloţii au rămas pe poziţii, cu vodcă şi bere, eu m-am dus să mă culc.

În crucea dimineţii am fost trezit de bubuitul avioanelor NATO, pilotate (şi) de ofiţerii nemţi. Între ora la care zburau şi ora la care-i lăsasem bând vodcă cu bere erau doar câteva ceasuri. Dacă ar fi condus o motoretă, pe pământ, ar fi dat de belea. Pesemne, însă, că altfel stau lucrurile în văzduh.

Treaba lor.

Povestea s-a repetat, atâta doar că, auzindu-i cum îşi forjează seara avioanele la aterizare, urcam în livingul hotelului, îmi luam porţia de Porto şi plecam. De restul se ocupau piloţii.

* * *

Cum am spus, Beja are doar puţin peste 20.000 de locuitori. Cu toate astea, are o bibliotecă publică uriaşă, pe care o cheamă, cum altfel, José Saramago (foto 31), şi un teatru cu o sală de 600 de locuri (foto 32). O sală multifuncţională, cu o dotare tehnică şi o acustică excelente – aici au loc concerte, sunt invitate trupe de teatru şi de dans şi pot fi proiectate filme, inclusiv în tehnologia 3D.

În ultima mea seară la Beja am primit o invitaţie la un dublu concert ce avea să aibă loc pe scena teatrului. Am acceptat, fireşte, cu plăcere.

Cum avusesem loc pe unul dintre rândurile din spatele sălii, am ieşit printre primii din teatru. Era deja noapte, aveam în faţă clădirea în care se născuse Mariana Alcoforado, în dreapta mănăstirea unde nefericita femeie îşi petrecuse toată viaţa, mi-am aprins o ţigară, îl aşteptam pe directorul de proiecte culturale al primăriei din Beja, cel care mă invitase la concert, urma să mergem la o bere, era ultima mea seară în oraş. Spectacolul avusese două părţi – în prima parte am ascultat un cor bărbătesc interpretând, a cappella, cântece tradiţionale din Alentejo (acestea, ca şi Fado, sunt incluse în lista patrimoniului imaterial UNESCO), iar în cea de-a doua asistasem la prestaţia unui grup coral cameral, care interpretase splendide cântece religioase (foto 33).

* * *

Am ajuns la teatru ceva mai devreme, cât să am timp să mai stau câteva clipe la singura masă scoasă pe trotuar a cafenelei O Alcoforado (foto 34) şi să apuc să mai dau o dată ocol mănăstirii. Am cerut Sagres – foto 35, 36 (un cuvânt portughez pe care-l învăţasem foarte bine şi eram mândru de mine de câte ori îl foloseam), am primit berea, am mulţumit – Obrigado! – m-am aşezat la măsuţa de pe trotuar, rezemat cu un umăr de peretele casei Marianei şi priveam, prin lumina din ce în ce mai puţină, peste drum, la ceea ce fusese Mănăstirea Nossa Senhora da Conceição (astăzi, după mai multe modificări, edificiul găzduieşte Muzeul regional din Beja). Când m-am ridicat, n-am mai dat ocol mănăstirii ci m-am dus doar să mai privesc o dată şi să mângâi singurul ancadrament de piatră original al unei porţi duble, monumentale – foto 37 (aşa mi se spusese, că acel portic de piatră era singurul care se păstrase din construcţia iniţială). De o parte şi de alta, dantelăria de marmură se rezema, aparent, pe câte trei coloane subţiri, purtând în capăt capiteluri cu motive vegetale (foto 38). Lumina aproape că se dusese la culcare iar eu mângâiam piatra veche şi aspră, caldă încă de la soarele cu care se hrănise peste zi, sperând că ating şi eu piatra pe care o atinsese, cu mai bine de 300 de ani în urmă, călugăriţa mea. Coloană cu coloană, de la capitel în jos, ca un orb care caută în Braille-ul baroc al pietrei urma de peste timp a unei femei frumoase.

* * *

I-am mulţumit celui care mă invitase la spectacol. Ţi-a plăcut? Mult. Foarte mult. Nu cred să fi fost un fel mai frumos de a-mi petrece ultima seară la Beja. Mi-a plăcut tot, dar cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut solista corului de cameră. Cântă ca un înger şi arată asemenea. Terminasem de fumat, am căutat cu privirea un coş de gunoi şi, la doar câţiva metri distanţă, în braţe cu buchetul de flori pe care-l primise la sfârşitul spectacolului, am văzut-o. Cred că ea este! Cine? Fata, solista corului, fata despre care tocmai ţi-am vorbit. Stai aici, eu mă duc s-o întreb. Mai bine, lasă... dar era prea târziu. Deja vorbea cu ea, la câţiva paşi distanţă de mine, apoi s-au apropiat amândoi. Ea este, ai avut dreptate. Iar ea era pe cât de aproape, pe atât de frumoasă. Mi-a întins mâna: Mafalda. Mafalda Vasques (foto 39). Cânţi minunat, am spus. Şi ce să mai spun? – m-am gândit. Şi-am spus aşa: Ştii, în seara asta tu crezi că ai primit flori. M-a privit puţin mirată. Nu, nu este adevărat. Zâmbea. Îmi arăta buchetul. În seara asta florile te-au primit pe tine. S-a apropiat şi m-a sărutat pe obraji. Oamenii ieşeau din teatru şi treceau pe lângă noi. Ei mergeau acasă, eu eram cel mai departe de casă, dar de departe cel mai norocos. Ştii, eu cânt şi Fado. Îţi place Fado? Era tot aproape, între noi nu era decât buchetul ei de flori. Numai când aud cuvântul ăsta, Fado, îmi şi pleacă lacrima – am spus. Vrei să-ţi cânt un Fado? – m-a întrebat. Am dat să spun ceva, dar n-am izbutit decât să-mi mişc buzele, prost ca un peşte. Ce era să spun, ce era să-i răspund?. Oamenii treceau pe lângă noi, mergeau acasă, spectacolul se sfârşise, dar nu şi pentru mine, Mafalda mi-a cântat un Fado, cu ochii închişi, ultimii spectatori care ieşeau din teatru s-au oprit şi ei să o asculte, dar ea îmi cânta mie, cânta doar pentru mine, ei doar ascultau ce-mi cânta ea mie şi a terminat şi m-a mai sărutat o dată pe obraji şi am rămas mut şi ţeapăn şi de atunci de câte ori povestesc întâmplarea asta nimeni nu mă crede, dar lucrul ăsta nu are nicio importanţă. În fine, am rămas nu numai mut şi ţeapăn, dar şi cu lacrimile plecate de acasă. Dar asta nu s-a văzut pentru că mi le-a strivit atunci când m-a sărutat pe obraji, înainte de a se îndepărta, de a mă lăsa străduindu-mă să-i mulţumesc, fără să pot scoate, însă, niciun sunet. Ultima mea seară la Beja. De ce n-am ajuns mai devreme, de ce n-am ajuns în anii în care am tânjit să ajung aici? Pentru că trebuia să ajung la timp. La timp, înţelegeţi?

* * *

Mângâiam piatra cu ochii închişi. Îmi luam rămas bun. Şi, la a patra coloană din cele şase, piatra mi-a răspuns. În loc vrejuri cu frunze am simţit că mângâi un chip de femeie. De femeie frumoasă. Piatra era ciobită, dar caldă (foto 40-42).  Îmi plimbam mâinile pe obrajii ei, pe conturul ochilor, îi atingeam buzele cu buricele degetelor. I-am luat faţa între palme şi am stat aşa o vreme, ca şi cum ne-am fi regăsit în chiar clipa când ne-a fost dat să ne despărţim. De ce n-am ajuns aici mai devreme, de ce n-am ajuns în anii în care am tânjit să ajung aici? Pentru că trebuia să ajung la timp. Să ajung la vremea potrivită. Apoi piatra s-a desprins de mine, a rămas la locul ei, unde este şi acum, iar eu am trecut strada, cum aş fi trecut o apă peste timp, şi m-am dus la teatru. Unde noaptea avea să înceapă şi apoi să se încheie aşa cum am povestit.

 

EPILOG

A doua zi, când am coborât să-mi beau cafeaua la terasa cafenelei Luiz da Rocha – foto 43, 44  (unde-mi stabilisem „cartierul general”) piloţii nemţi îşi plimbau printre nori, cu viteze supersonice, berile băute în ajun. Aveau să aterizeze seara târziu, când eu voi fi fost plecat de la Beja, aveau apoi să urce în livingul hotelului şi să bea tot vinul „din partea casei”, apoi să coboare la barul de peste drum pentru perechile vodcă-bere, bere-vodcă, pregătindu-se pentru un nou exerciţiu militar.

Suntem şi sunteţi în siguranţă – v-o spun în cunoştinţă de cauză. Binomul bere-vodcă veghează din ceruri asupra noastră.

 

Fotografii de Lucian Vasilescu

Fotografia Mafaldei Vasques a fost reprodusă din arhiva personală a artistei, cu acordul acesteia

Acastă poveste a putut fi scrisă datorită sprijinului primit de autor din partea Institutului Cultural Român şi al ICR Lisabona.

Dar totul nu s-ar fi putut întâmpla fără de generozitatea şi ospitalitatea municipalităţii din Beja, a domnului primar João Manuel Rocha da Silva, a doamnei Sonia Maria Horta do Calvário – şefa direcţiei pentru Cultură a primăriei Beja, domnului Rui Aldegalega – directorul de proiecte culturale al primăriei din Beja, domnului José Carlos de Almeida Oliveira – directorul Muzeului regional Beja, domnilor Francisco José Paixão, Antonio Manuel Soares Ferro Faustino – muzeografi ai aceleiaşi instituţii şi a domnului Leonel António Jerónimo Borrela, muzeograf, autorul cărţii Cartas de soror Mariana Alcoforado (100 LUZ, 2007).

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9477
Diferență: 0,0162
Ieri: 4.9469
Azi: 4.7247
Diferență: -0,4803
Ieri: 4.7475
Azi: 5.8810
Diferență: 1,2708
Ieri: 5.8072
Azi: 4.7380
Diferență: 0,2836
Ieri: 4.7246