Ziarul de Duminică

Beth Hart, vulcanica urmaşă a lui Janis Joplin/ de Călin Hentea

Beth Hart, vulcanica urmaşă a lui Janis Joplin/ de Călin Hentea

Galerie foto

Autor: Calin Hentea

23.06.2016, 23:45 210

Probabil că doar jocul hazardului, cel a toate ştiutor, a făcut ca exact în timpul celui de-al doilea concert Beth Hart la Sala Palatului, de vineri, 17 iunie, la doar câteva zeci de metri, adică la Sala Union a Cinematecii române, să ruleze „Janis”, oscarizatului documentar din 2015 al lui Amy Berg, despre viaţa legendarei Janis Joplin. Considerată drept cea mai bună voce feminină de blues-rock din lume în momentul de faţă, californianca Beth Hart credem că este ceea ce ar fi putut să fie Janis Joplin la 44 de ani, dacă destinul nu ar fi fost, în 1970, atât de dur cu fragila copilă din Texas. După ce a traversat acelaşi infern alb, Beth Hart a fost iertată şi salvată prin iubire împărtăşită, şansă pe care Janis nu a avut-o. Pot fi găsite numeroase similarităţi biografice ale celor două mari soliste de blues-rock, dar ceea ce le apropie este vocea lor unică, energia incredibilă pe care o degajă pe scenă, trăirea totală a fiecărei note oferite din tot sufletul şi fără nici o oprelişte publicului, care este captat din prima clipă a concertului. Nu ai cum să scapi de „uraganul Beth”.

Beth Hart îşi exorcizează demonii compunând şi cântând muzica pe care o împărtăşeşte apoi oamenilor. Se bucură ca un copil atunci când vede că cei din sală îi recunosc piesele de la primele acorduri, pentru ca apoi să înceapă a povesti, cântând despre mama ei, despre sora ei pierdută, despre prietenii dragi ce au avut probleme, despre ea însăşi. Vocea ei este când caldă ca o mângâiere maternă, când percutantă până în măduva spinării, pentru a-ţi răscoli amintiri şi stări demult uitate, tulburătoarele sale bluesuri făcându-te să zdrobeşti în strânsoare mâna partenerei, în timp ce rock-ul său te saltă din fotoliile uzate din care altădată ţâşneau, la comandă, aplaudacii nomenclaturişti ai lui Ceauşescu. Fără nici un fel de backing-vocals, doar cu trei instrumentişti clasici (chitară solo, chitară bas şi baterie), fără pauză şi interludii, Beth Hart a ars pe scenă timp de două ore, dăruindu-şi fără rezerve vocea, sufletul, talentul celor ce au avut şansa şi cunoaşterea de a fi, a asculta şi a simţi alături de ea. „Eu de fiecare dată când compun un cântec încerc să mă raportez la Dumnezeu şi la oamenii din jurul meu, să-mi exprim emoţiile în relaţie cu aceste două repere supreme, iar când apare această chimie incredibilă cu publicul meu, mă simt cu adevărat conectată cu fiecare spectator în parte! Pentru mine acesta este un sentiment minunat, şi anume acela de a nu mă simţi singură, pentru că toată viaţa m-am luptat şi încă mă mai lupt cu această teribilă spaimă de a rămâne izolată de ceilalţi... Prin muzică această teamă dispare, fiindcă atunci când sunt pe scenă şi simt reacţia atât de intensă a spectatorilor, mă simt cu adevărat conectată la ei şi nu mă mai simt deloc singură. Iubesc această senzaţie unică şi voi chiar mi-aţi oferit-o aici la Bucureşti!”, a mărturisit Beth Hart într-un interviu acordat Mediafax înaintea celui de-al doilea concert al său de la Bucureşti. Chiar şi fără a citi confesiunile din acest tulburător interviu, doar ascultând-o şi privind-o pe scenă pe Beth Hart, poţi să-ţi dai seama de marea fragilitate, trepidanta senzualitate şi cumplita nevoie de dragoste pe care le emană acest artist, pe cât de uriaş, pe atât de simplu şi firesc. 

Am aflat, relativ recent, despre incredibila voce Beth Hart dintr-o emisiune de la Radio România Cultural. De atunci, continui să mă mir cât de subţire, aproape inexistentă este în play-list-urile altor emisiuni sau posturi de radio, cât de puţine sunt CD-urile cu muzica ei pe piaţa românească (doar în câteva magazine de nişă). La concertul de anul trecut şi cel de anul acesta, Sala Palatului a fost plină ochi (la un preţ al biletelor o treime din cel al concertelor în aer liber şi pe ploaie ale lui André Rieu), cu un public perfect avizat, deloc snob şi fără fiţe, în majoritate trecut bine de treizeci de ani şi puţin peste cincizeci, adică acea generaţie care a ştiut  afla şi simţi, încă de la vremea tinereţii lor, adevăratul blues şi rock american autentic, curat şi profund.

Beth Hart a promis că mai revine şi la anul.

 

Fotografii de Călin Hentea

AFACERI DE LA ZERO