• Leu / EUR4.7584
  • Leu / GBP5.4956
  • Leu / USD4.2306
Ziarul de Duminică

Bianca Burţa-Cernat: „Pentru mine, critica literară e un joc şi nimic nu merită luat în serios mai mult decât jocul” / de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

9 nov 2012 371

- În lumea noastră literară există multe reciprocităţi avantajoase şi câteva agende urmate cu fidelitate. Care este explicaţia faptului că textele semnate de Bianca Burţa-Cernat vin cu o analiză strânsă, fără menajamente, şi cu un verdict critic clar exprimat?

- Întrebarea ta - formulată atât de concis şi de la obiect - atinge două puncte nevralgice, diagnostichează două maladii ale spiritului critic în cultura română postdecembristă. Aş zice că sunt cele mai frecvente şi totodată cele mai îngrijorătoare: 1) dificultatea de a ne proiecta propriul parcurs intelectual, şi implicit de ne a articula propriul discurs public, în afara unor strategii şi tactici care ţin de ,,reciprocităţile avantajoase" şi 2) tentaţia ,,încremenirii" (ca să folosesc un termen binecunoscut...) într-un proiect ideologic, incluzând aici şi ideologiile estetice, prea puţin apt să se pună în permanenţă în discuţie şi să se deschidă spre alte orizonturi.

Aşa se face că, la mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţie, sintagma ,,cultură critică" este încă întâmpinată cu o anume reticenţă, e receptată ca potenţial subversivă. Destabilizatoare întrucât ameninţă nişte cutume, nişte legi nescrise ale funcţionării câmpului nostru cultural. Do ut des...

Totodată, aşa se face că, la două decenii de la căderea comunismului, încă mai gândim în termeni de front, încă mai opunem maniheic ,,tabere", viziuni, concepte - nu vrem cu nici un chip să abandonăm logica excluzivă a lui ,,ori... ori..." în favoarea celei a lui ,,şi... şi...". Gândirea postmodernă - o gândire prin excelenţă ,,slabă", relativizantă, atentă la nuanţe, interogativă -, pe care mulţi dintre intelectualii noştri umanişti din generaţia de mijloc o invocă sistematic din 1990 (de multe ori fără să practice ceea ce predică...), se dovedeşte, din păcate, greu de pus la lucru în spaţiul public românesc, unde ecumenismul tinde să fie privit ca lipsă de criterii, iar impulsul interogativ, ca incapacitate de a admira şi unde - cu mici excepţii - poziţiile de pe care polemizăm sunt definite, din capul locului, ca fixe, ireconciliabile. Sunt, de exemplu, câteva dispute care, din punctul meu de vedere, au ajuns în faza obstinaţiei maniacale, absurde: disputa dintre ,,şaizecişti" şi ,,optzecişti", aceea dintre ,,naţionalişti" şi ,,globalişti" sau aceea dintre ,,conservatori" şi ,,progresişti" se poartă, nu de puţine ori, în termenii unui deprimant schematism. De ce va fi fiind atât de greu să ne debarasăm de această prejudecată a lui ,,tertium non datur"?!

Un critic literar - ca şi, în genere, un intelectual critic - n-ar trebui să aibă, cum spui, o ,,agendă" urmată cu fidelitate, pentru că mobilitatea spiritului critic este incompatibilă cu nişte cadre (ideologice ori de altă natură) fixate o dată pentru totdeauna. Un critic lucrează cu concretul viu al literaturii, cu nişte realităţi care se modifică (mai mult ori mai puţin perceptibil) chiar sub ochii lui; şi e nevoit să-şi reevalueze şi să-şi recalibreze periodic demersul în funcţie de ceea ce se întâmplă în literatură - el observă, notează, analizează, interpretează, nu se încăpăţânează să privească literatura prin lentilele deformatoare ale unei doctrine şi să o ,,măsoare" cu instrumentele unui Procust. Deschis, în principiu, către înţelegerea oricărei formule artistice - fie ,,retro", fie ,,post-", fie clasică, fie de avangardă -, criticul se cade a se feri de orice fel de înregimentare, de orice fel de partizanat. Atât cât îi stă omeneşte în putinţă. El are, fără îndoială, asemeni oricărui simplu cititor, preferinţele sale de lectură (după cum, asemeni oricărui ,,simplu cetăţean", îşi are propriile opţiuni politice, etice ş.a.m.d.), însă ceea ce ar trebui să-l distingă de ceilalţi - cititori şi/sau scriitori - este capacitatea de a se obiectiva, laolaltă cu voinţa de a nu nedreptăţi şi de a nu privilegia o carte ori un scriitor în funcţie de afinităţile omeneşti-prea-omeneşti ori de propria ,,agendă"... Pe ,,agenda" unui critic trebuie să rămână întotdeauna loc pentru întâlnirea cu cele mai variate scriituri, teme, probleme ş.a.m.d.

Cred că sunt nişte obiective minimale, care nu pretind un efort supraomenesc, ci numai un exerciţiu de... detaşare de propriile automatisme şi pre-concepţii. Nu sunt puţini cei ce se îndoiesc de uşurinţa (şi poate chiar de utilitatea) unui asemenea exerciţiu şi, de aceea, invocând exemplul oferit de critica unui Lucian Raicu sau a unui Valeriu Cristea, lasă a se înţelege că, de fapt, cea mai onestă opţiune a unui critic ar fi aceea a unui discurs ce-şi asumă integral subiectivismul şi a unei analize integral empatice, ,,prietenoase". Unii merg chiar până acolo încât proclamă nici mai mult nici mai puţin decât desuetudinea criticii de verdict. Invocarea celor două nume în contextul mai înainte amintit îmi apare, însă, măcar parţial, sofistică şi simplificatoare. Pentru că, pe de o parte, nici unul dintre aceşti critici nu eludează valorizarea; iar, pe de altă parte, pentru că tipul de critică în care ei şi-au dovedit excelenţa - hermeneutica aplicată operelor unor mari scriitori (de la Creangă şi Rebreanu la Dostoievski şi Gogol) - este, evident, un domeniu aparte faţă de critica de întâmpinare. Sunt specii critice conexe, fiecare cu demnitatea sa, şi a amesteca lucrurile cu scopul de a justifica, prin apelul la exemple ilustre (în plus, prezentate distorsionat...), propria-ne inapetenţă pentru critica de valorizare nu e tocmai o bună recomandare pentru un critic... E, de altfel, elementar: din comentariul actualităţii literare nu are cum să lipsească valorizarea. Şi critica de întâmpinare, ca acţiune a unei întregi comunităţi critice, nu a unui cronicar sau a altuia, luaţi în parte, îmi pare a avea o importanţă vitală pentru metabolismul unei culturi - ea discerne, selectează, propune, dintr-o masă copleşitoare de autori şi de titluri, cărţile cu relevanţă. Este o primă, poate modestă, cu siguranţă istovitoare sarcină, indispensabilă însă pe termen scurt şi/ sau mediu.

Mă întorc acum la întrebarea iniţială: ,,Care este explicaţia faptului că textele semnate de Bianca Burţa-Cernat vin cu o analiză strânsă, fără menajamente, şi cu un verdict critic clar exprimat?" şi încerc să ies din retorica oarecum impersonală de până acum - deşi, e limpede, criticul îşi îngăduie rareori să folosească persoana întâi singular... Explicaţia este mai simplă decât s-ar putea bănui. Nu-mi fac un titlu de glorie din tentativa de a mă detaşa, pe cât îmi stă în putinţă, de propriile (posibile) parti pris-uri. Acest fapt intră în regula jocului. Am mai spus-o, cred: pentru mine, critica literară este un joc şi, cum socotesc că nimic nu merită luat în serios mai mult decât jocul, mi se pare firesc să nu abdic de la anumite principii pe care un asemenea joc le presupune. E o copilărie, e o nebunie?! Nu ştiu. Cert este că nu mi-ar trece prin gând să scriu o cronică pozitivă doar pentru a obţine oarecari beneficii. După cum atunci când scriu un comentariu rezervat despre o carte sau alta nu plătesc ,,poliţe", nu-mi răzbun, cred, frustrări, neîmpliniri şi aşa mai departe. Fac cu acest prilej o mărturisire: mi-am scris întotdeauna cronicile negative în momente de maximă serenitate interioară. Evaluarea mea nu e influenţată de o stare de spirit, de amănuntul că îl cunosc sau nu pe autorul cărţii despre care scriu. Ce rost ar mai avea, altfel, evaluările mele?! De mai multe ori imperativul pentru unii absurd, ,,inuman", al obiectivităţii m-a împins să scriu rezervat despre cărţi ale unor oameni pentru care nu aveam decât simpatie. Şi tot de nenumărate ori am susţinut volume ale unor autori pe care nu-i întâlnisem niciodată în carne şi oase. Sigur că mi-am atras în acest fel antipatii, am stricat posibile ,,relaţii utile", am nesocotit legea amabilităţilor ,,reciproc avantajoase" şi în ce priveşte inserţia profesională am avut, cred, de decontat. Am, în schimb, mulţumirea de a mă simţi un om liber. Un lux, desigur, într-o lume din ce în ce mai puţin liberă (altfel ,,neliberă" decât înainte de 1989...). Şi pentru asta merită plătit orice preţ. Unii vor înţelege de ce. Celorlalţi - ar fi inutil să le (contra)argumentez.

Bianca Burţa-Cernat (n. 13 aprilie 1979, Câmpulung-Muscel) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, la secţia Română-Franceză (2002) şi Masteratul de literatură română contemporană, în cadrul aceleiaşi facultăţi (2003). Este doctor în Filologie (2011) cu distincţia summa cum laude - titlu acordat în urma susţinerii unei teze intitulate Afirmarea Scriitoarei în literatura română. Proza feminină interbelică şi publicată în acelaşi an la editura Cartea Românească, Fotografie de grup cu scriitoare uitate fiind debutul său editorial. În perioada 2004-2012 a susţinut, ca asistent asociat, seminarii de Istoria literaturii române la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A lucrat ca redactor la editura Cartea Românească (2007-2012), iar în prezent este redactor al revistei Observator cultural şi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară ,,G. Călinescu".

Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7584
Diferență: -0,0483
Ieri: 4.7607
Azi: 4.2306
Diferență: -0,0496
Ieri: 4.2327
Azi: 5.4956
Diferență: -0,1762
Ieri: 5.5053
Azi: 4.1689
Diferență: -0,1724
Ieri: 4.1761