O carte demnă de interes a publicat recent Ana Selejan, cel mai harnic şi dedicat documentarist al realismului socialist de la noi. Spun documentarist pentru că cele nouă volume ale "Literaturii în totalitarism" au fost adesea greşit plasate în rândul cărţilor de critică sau de istorie literară. În afară de o ordonare cronologică şi de clasificări minimale, completate pe alocuri de un discurs frugal în conţinut dar inflamat în expresie, aceste cărţi nu fac în fond decât să transcrie propriu-zis documente ale epocii.
Ele au mai degrabă aspect de texte comentate decât de volume critice autonome. Efortul autoarei nu trebuie minimalizat, în condiţiile în care la începutul anilor '90 posibilităţile tehnice ale cercetătorului român mai aveau încă prea multe în comun cu penuria optzecistă, însă nici nu trebuie înţeles drept mai mult decât este: o restituire documentară.
Într-un fel, Ana Selejan a fost cercetătorul potrivit în contextul potrivit. "Literatura în totalitarism" combină, într-o ecuaţie destul de greu de înţeles azi, răbdarea şi devotamentul puse în slujba restabilirii "adevărului integral" cu tonul vindicativ al "privirilor înapoi" specifice primilor ani de după Revoluţie. Cele două impulsuri ale societăţii româneşti de atunci se găsesc sintetizate în demersul Anei Selejan: nevoia urgentă de a reda factualul istoric după mai bine de patru decenii de fals, plus nevoia de a identifica vinovaţii şi de a-i trage la răspundere. Nu calmul analitic, ci răbufnirile inchizitoriale sau ironia cenuşie şi aspră, cu valenţe compensative, sunt dominante în cărţile Anei Selejan. Abia odată cu studiile ulterioare ale Sandei Cordoş sau Eugen Negrici am început să înţelegem câte ceva din mecanismele de funcţionare a realismului socialist.
Mai grav e însă că logica afectivă poate fi suspectată că şi-a pus amprenta asupra concepţiei antologiei şi că autoarea n-a ales întotdeauna exemplele cele mai relevante, ci pe cele mai "vocale" şi mai scandaloase. "Senzaţionalismul" realismului socialist, dacă există unul, trece înaintea explicaţiilor propriu-zise. Astfel încât însăşi credibilitatea documentară a cărţii Anei Selejan s-ar putea să dateze în raport cu proiecte de anvergură mai recente. "Cronologia vieţii literare româneşti", derulată de cercetători ai Institutului "G. Călinescu" sub coordonarea lui Eugen Simion, oferă - prin forţa lucrurilor (a echipei) - o imagine mai nuanţată şi mai obiectivă asupra fenomenului.
Ultima carte a Anei Selejan, "Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989", nu părăseşte sfera de interes a autoarei, însă schimbă vizibil regulile jocului. Autoarea îşi propune să redescopere realitatea vieţii literare sub stalinism nu prin documentele publicate ale vremii, aşa cum a făcut-o în cele nouă volume, ci din mărturiile memorialistice ale câtorva dintre protagoniştii săi, de la Miron Radu Paraschivescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Dumitru Micu sau Sorin Toma, până la Nina Cassian şi Lucia Demetrius. "În ce măsură jurnalele ori memoriile tipărite după 1989 ori declaraţiile şi interviurile unor scriitori sau personaje de decizie din perioada 1944-1960 lămuresc, ocolesc, răstălmăcesc sau bagatelizează evenimente literare şi culturale reprobabile săvârşite în acest răstimp, în care aceştia au fost direct implicaţi, ca victime sau, mai ales, călăi?" e întrebarea fundamentală a cărţii. Tot un demers moral şi nu unul analitic stă la baza cercetării, însă permanenta confruntare dintre faţa vizibilă a realismului socialist şi cea rămasă în umbră presupune o mobilitate a privirii de care Ana Selejan se achită onorabil. În paranteză fie spus, nimeni nu s-a aventurat încă în reconstituirea conduitei intelectuale secrete din timpul stalinismului, când dedublarea e ridicată la rang de instituţie. Fără a o face sistematic, Ana Selejan e prima care se întreabă cu privire la raporturile individuale ale "intelectualului realist socialist" cu provocările regimului.
Sigur că prin confruntarea discursului oficial cu confesiunile memorialistic destule pagini din "Adevăr şi mistificare" încearcă să diminueze măcar o parte din falsificările foştilor dogmatici. Şi, deşi un jurnal nu e aproape niciodată garant al obiectivităţii, autoarea reuşeşte să decupeze destul de bine părţile reale sau măcar verosimile din noianul de subiectivităţi. Cel mai mult o supără pe Ana Selejan incapacitatea subiecţilor săi de a-şi recunoaşte vina în construcţia edificiului realist-socialist prin omisiune sau prin automistificare. Când nu pozează de-a dreptul în victime, Sorin Toma, Mihai Beniuc sau Ovid S. Crohmălniceanu tind să-şi minimalizeze retrospectiv rolul în aparatul literar al anilor '40-'50. Pe cel din urmă, Ana Selejan îl şi prinde, detectivistic, cu minciuna. Răcirea relaţiilor dintre Crohmălniceanu şi Ion Barbu după 1958 nu e inexplicabilă, aşa cum vrea să ne facă să credem memorialistul stalinismului, ci îşi are originea în reluarea propriilor campanii contra "decadentistului" interbelic. Dacă n-ar fi trist şi cinic, episodul ar putea trimite la anecdota absurdă cu baba pe scări…
Sigur, astfel de precizări şi clarificări sunt necesare, deşi nu se poate spune că cineva mai citeşte azi naiv confesiunile sus-menţionaţilor. Demersul Anei Selejan ar fi fost însă mai convingător dacă şi-ar fi luat câteva precauţii conceptuale. Din păcate, autoarea nu prea face distincţie între jurnal şi memorii. Ceea ce n-ar fi chiar un capăt de lume, însă atunci când e vorba de o investigaţie pornită în direcţia "restabilirii adevărului", lucrurile se complică. Dacă se poate accepta, de pildă, că un Crohmălniceanu sau D. Micu omit vinovat în restituirile lor anumite episoade infamante din propria activitate critică, mai greu pot fi imputate moral asemenea omisiuni din jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu. Nu e clar de ce-ar fi trebuit scriitorul, aşa cum i se reproşează în "Adevăr şi mistificare", să-şi denunţe rolul activ în promovarea literaturii oficiale, atâta timp cât e strict contemporan cu evenimentele şi n-are avantajul distanţării sau al meditaţiei retrospective. În plus, nu orice jurnal al epocii trebuie să aibă agendă politică. Prin reproşul că Miron Radu Paraschivescu se concentrează doar asupra dramelor de creaţie sau de amor, înregistrând vag şi capricios transformările societăţii, Ana Selejan alunecă involuntar într-un dogmatism à rebours.
Din fericire, însă, astfel de ridicări moraliste de ton nu domină în "Adevăr şi mistificare". Ceea ce s-a câştigat decisiv faţă de cărţile anterioare e tocmai nuanţa. Nu numai că scriitorii discutaţi aici nu sunt puşi la pachet sau condamnaţi fără drept de apel, dar fiecare dintre ei beneficiază de o bună analiză critică, în care autoarea încearcă să desluşească, cu toată empatia posibilă în astfel de cazuri, ecuaţia individuală a relaţiei cu regimul. Din "călăi" absoluţi, aşa cum erau priviţi în "Literatura în totalitarism", cei în cauză n-ajung victime, însă devin oameni în toată regula, torturaţi deopotrivă de avânturi, dileme contradictorii şi slăbiciuni. Ana Selejan reconstruieşte, cu dexteritate de critic literar - probată prea puţin anterior - portrete demne de reţinut ale "generaţiei realist socialiste". Implicaţi, voluntar sau nu, în edificarea aceluiaşi regim, fiecare ilustrează o relaţie specifică cu el. Şi e surprinzător să vezi că în culisele acelui discurs oficial recitat la unison de toţi actorii spaţiului public se ascund asumări şi atitudini diversificate. Dumitru Micu e portretizat de autoare ca "un personaj interesant, înzestrat şi tenace, receptiv şi ambiţios, pătruns de timpuriu de dorinţa ridicării şi emancipării", făcând mereu pe prostul tocmai pentru a se feri de primejdiile sistemului. Victor Felea e tipul interiorizatului care, chiar dacă publică poeme pe linie, îşi trăieşte dureros trădarea. Cu toată dualitatea lui, Petru Dumitriu rămâne un personaj tragic, "suspendat între două lumi", fără aderenţă la rigorismul statului sovietic, dar în acelaşi timp mare inadaptat al spaţiului occidental. În schimb, Lucia Demetrius (reţinută ca "domnişoară burgheză intrată în epoca totalitarismului") şi Nina Cassian se află într-o concurenţă acerbă pentru poziţia cea mai privilegiată în sistemul literar al vremii. Pe ultima, Ana Selejan o răsfaţă chiar cu ironie moderată: "Fascinată şi obsedată de succesul oficial, de dorinţa de a fi o privilegiată a regimului, Nina Cassian cucereşte mai greu bastionul gloriei literare decât pe acela al bărbaţilor literaţi".
Fără a le ascunde compromisurile şi fără a-i disculpa vreo clipă (seria "Literaturii în totalitarism" ne-a convins că faptul e exclus), cartea Anei Selejan deschide câteva portiţe către o posibilă biografie a generaţiei realist-socialiste, interesantă oricând pentru relaţia mai largă a scriitorului cu politicul. De aceea, deşi nu la fel de necesară în context ca volumele anterioare, "Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii" e cea mai interesantă şi originală carte a autoarei.
Ana Selejan, "Adevăr şi mistificare în jurnal şi memorii apărute după 1989", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 224 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
