Repere biografice. Descendent al ducilor de Marlborough prin tatăl său lordul Randolph Churchill, mama sa fiind însă fata unui bogat antreprenor american, Churchill a absolvit Academia militară Sandhurst, după care a intrat în armata imperial britanică. La doar 25 de ani a fost ales deputat în Parlamentul britanic, iar pe timpul Primului Război Mondial a făcut parte din Cabinetul de război (prim lord al Amiralităţii - calitate în care i s-a reproşat dezastrul debarcării de la Galipoli, în Dardanele, în 1915, fiind numit apoi ministru al muniţiilor între 1917-1918) din partea liberalilor. A revenit însă după 1925 în Partidul conservator. În perioada interbelică a adoptat o linie dură împtriva comunismului fiind adeptul intervenţiei militare împotriva statului sovietic. Devenit prim ministru la vârsta de 65 de ani, pe 10 mai 1940 într-un moment extrem de dificil al războiului pentru Marea Britanie, Churchill a condus un Cabinet de Război care i-a reunit pe conservatori, laburişti şi liberali şi a ştiut să mobilizeze toate resursele umane şi materiale ale Imperiului, dar şi ale Aliaţilor, pentru a conduce ţara la victoria finală împotriva nazismului în 1945.
Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Churchill a avut o relaţie specială apropiată cu preşedintele SUA, F. D. Roosevelt, colaborând din raţiuni strategice cu partizanii comunişti ai lui Tito, cu mişcarea „Franţa Liberă” a lui De Gaulle, cu Uniunea Sovietică condusă de Stalin şi a avut un rol important în conferinţele aliate la nivel înalt de la Casablanca şi Teheran (1943), Ialta (1945) şi parţial la Postdam (1945). După Revoluţia din decembrie 1989, românii i-au reproşat lui Churchill „acordul de procentaj” pe care acesta l-a stabilit cu Stalin la Moscova între 9 şi 17 octomrbie 1944 conform căruia România era cedată sferei de influenţă sovietice (Constantiniu, 2010, O istorie sinceră a poporului român, Enciclopedică, p. 433). O altă decizie controversată a lui Churchill fost cea a bombardării nimicitoare a Dresdei în februarie 1945 de către aviaţia anglo-americană. Înfrânt în alegerile parlamentare britanice din iulie 1945 de laburiştii lui Clement Atlee, Churchill a revenit în fotoliul de prim ministru al Marii Britanii între 1951 şi 1954, timp în care a decis retragerea trupelor britanice din Egipt în 1954 (Dumitrescu Doru, 2009, Personaje şi personalităţi ale istoriei, Editura didactică şi pedagogică, pp. 183-184).
În 1953 a primit Premiul Nobel pentru literatură pentru lucrarea sa memorialistică în şase volume Al Doilea Război Mondial. Personalitate puternică şi caracter nonconformist, având un stil de viaţă şi de lucru dificil (îndeosebi pentru colaboratorii săi apropiaţi) Churchill a suferit chiar şi pe timpul războiului de angină (un atac de cord l-a avut pe 26 decembrie 1941 chiar în timpul vizitei de la Casa Albă), dar mai ales de o psihoză maniaco-depresivă, având adesea, potrivit mărturiilor din epocă, mari fluctuaţii ale dispoziţiei, de la depresii severe şi dese, până la răbufniri de energie şi randament genial (Owen, 2008, Bolnavi la putere, Corint, pp. 66-67).
Contribuţii. Experienţa sa de corespondent de război câştigată în conflictele la care a participat în primii ani ai secolului XX l-a ajutat foarte mult pe Churchill în prestaţiile sale ulterioare de propagandist, deşi el nu s-a considerat niciodată ca atare, fiind adeptul aşa numitei propagande prin fapte (teoretizată de Carlo Pisacane în secolul al XIX-lea). Astfel Churchill a învăţat încă din tinereţe că o ştire proastă de pe front, trebuie ţinută departe de opinia publică, cel puţin până apare una bună, care s-o contracareze pe cea rea (Cole, 2003, International Encyclopedia of Propaganda, Fitzroy Deaborn Publishers, p. 78). De altfel, Churchill a fost tot timpul rezervat şi reticent faţă de întâlnirile directe cu jurnaliştii sau conferinţe de presă, preferând fie articolele de presă sau speech-urile la radio concepute de el.
Pe timpul războiului, Churchill a fost autorul unor gesturi şi fraze memorabile care au avut un efect puternic asupra moralului şi combativităţii britanicilor, dar şi a celorlalţi luptători împotriva nazismului. Astfel gestul său simbolizând „V” de la „Victory”, a devenit o marcă universală a optimismului şi a încrederii în victoria finală. De asemenea, imaginea prelucrată grafic şi multiplicată în afişe, cărţi postale, ilustraţii de carte, reviste, sau chiar ca bibelou a lui Churchill înfăţişat ca un buldog îmbrăcat în „Union Jack”, cu casca pe cap, stând de pază pe insulele britanice a devenit un fel de logo deosebit de stimulativ al moralului, tenacităţii şi rezistenţei britanicilor în faţa ameninţării unei invazii naziste.
Imediat după preluarea mandatului de prim ministru, pe 13 mai 1940, într-un discurs în Camera Comunelor, Churchill i-a fortificat psihic pe supuşii Majestăţii Sale nu printr-o retorică demagogică, ci prin anunţul „Nu am nimic altceva de oferit decât sânge, durere, sudoare şi lacrimi”; tot atunci el i-a mobilizat pe britanici prin hotărârea sa fermă de a lupta cu orice preţ până la victoria finală: „…ne vom bate pe mări şi oceane, ne vom bate în aer cu o încredere şi mijloace din ce în ce mai numeroase. Ne vom apăra insula cu orice preţ. Ne vom bate pe terenurile de aterizare, în câmpuri şi străzi,ne vom lupta pe coline. Nu ne vom preda niciodată” (apud Kersaudy, 2008, Lumea văzută de Churchill, Pro editură şi tipografie, p. 48). La 20 august 1940, în plină bătălie aeriană pentru apărarea Angliei, el a recunoscut: „Niciodată în istoria conflictelor omenirii, atâţia oameni nu au datorat atât de mult unui număr atât de mic de semeni ai lor”, referindu-se astfel la piloţii din Royal Air Force ce se luptau eroic cu cei din Luftwaffe. Speech-urile lui Churchill transmise de BBC i-au îmbărbătat tot timpul războiului nu numai pe englezi, dar şi popoarele ocupate de nazişti în Europa.
După război, atunci când era doar liderul opoziţiei conservatoare, Churchill a pronunţat un alt discurs istoric, cel de la Fulton, Missouri, în SUA, pe 5 martie 1946, în care reafirmându-şi atitudinea sa vehement anti-comunistă a prevenit lumea întreagă de Cortina de Fier aruncată de URSS asupra Europei de Est şi izbucnirea Războiului Rece.
Deşi nu a condus în mod nemijlocit propaganda britanică în cel de-al Doilea Război Mondial, cabinetul lui Churchill a coordonat şi orientat campaniile desfăşurate de cele două instituţii dedicate acestui scop: Ministerul Informaţiilor (MoI), condus de Duff Cooper (1890-1954) - pentru susţinerea moralului propriilor cetăţeni şi aliaţilor şi Executivul de Luptă Politică (PWE) condus de Hugh Dalton (1887-1962) şi Robert Bruce-Lockhart (1887-1970) - destinat propagandei asupra inamicului. Aceste instituţii (deşi nu au cooperat prea bine între ele datorită animozităţilor dintre şefi) nu au mai repetat greşeala demonizărilor şi promisiunilor exagerate, a minciunilor şi deformărilor realităţii, ci au stabilit principiul adevărului, atât cât acesta putea fi dezvăluit publicului fără a afecta operaţiunile militare sau relaţiile politice aliate. Nu a fost exclusă cenzura ştirilor de pe front, comentariile presei fiind însă libere, au fost recunoscute şi înfrângerile (de exemplu căderea fortăreţei Singapore în mâinile japonezilor) tot aşa cum a fost practicată şi aşa numita propagandă neagră, nu numai prin manifeste şi fluturaşi, dar mai ales prin postul secret de radio Soldatensender, sub conducerea fostului corespondent de presă al Daily Express acreditat în Germania, Sefton Delmer.
Evaluări. Chiar dacă pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial Churchill a suferit de ceea ce astăzi este diagnosticat drept tulburare bipolară (maniaco-depresivă), „nu există nici o dovadă că boala a determinat Cabinetul de Război să ia decizii iraţionale. S-ar putea spune că dimpotrivă, i-a dat inspiraţia de a conduce ţara, care în 1940 s-a dovedit vitală” (Owen, 2008, p. 68). S-a spus despre sir Winston Spencer Churchill că a fost „un morman de contradicţii”, profesorul Francois Kersaudy stabilind o listă a acestora care se întinde pe câteva pagini: „neputând niciodată alege între meseria de soldat, politician şi ziarist, le-a exercitat toată viaţa pe toate trei; bâlbâit şi peltic, dar devenind unul din cei mai mari oratori din istoria Parlamentului britanic; produs pur al Angliei victoriene, era convins de misiunea civilizatoare a Imperiului britanic, dar fanatismul îl deruta, rasismul îi era străin, şi antisemitismul îl speria; l-a linguşit pe Mussolini în 1927, dar l-a pedepsit în 1937; l-a admirat şi l-a susţinut pe De Gaulle, dar a dorit să-l elimine din punct de vedere politic, de îndată ce a scăpat din zona sa de influenţă; regalist înfocat şi duşman declarat al comunismului, dar sprijinindu-l în Iugoslavia pe Tito împotriva regalistului Mihailovici; a crezut că-i poate influenţa pe Stalin şi Roosevelt, dar s-a lăsat, în mod frecvent, manevrat când de unul când de celălalt” (Kersaudy, 2008, pp. 179-181).
Prin personalitatea sa excepţională, Churchill a fost un propagandist de excepţie, stabilind noi dimensiuni şi caracteristici ale acestei calităţi, în primul rând prin diferenţa netă pe care a făcut-o în acest domeniu faţă de rivalii săi dictatorii Hitler, Mussolini sau Stalin, în special în privinţa moralităţii obiectivelor şi folosirea în diferite forme a minciunii.
Născut la 30 noiembrie 1874, Blenheim Palace, Oxfordshire - decedat la 24 ianuarie 1965, Londra, prim ministru conservator al Marii Britanii (10 mai 1940 - 26 iulie 1945; 16 octombrie 1951 - 6 aprilie 1955)