Contribuţii. Kennedy a câştigat alegerile prezidenţiale din 1960 folosindu-se în primul rând de televiziune, imaginea sa carismatică la confruntarea televizată cu contracandidatul său, dovedindu-se mult mai convingătoare decât argumentele vicepreşedintelui republican în funcţie, binecunoscutul Richard Nixon. Televiziunea, ca mediu preferat de comunicare, a fost pentru preşedintele Kennedy în anii 60, ceea ce radioul a fost pentru F.D. Roosevelt în anii 30. ”Kennedy a ştiut mai bine ca orice om politic al vremii sale să se servească de mass-media şi în special de televiziune. Pentru prima dată în istoria Statelor Unite sub preşedenţia sa, televiziunea a fost invitată să petreacă o zi întreagă la Casa Albă pentru a filma tot ce se petrece acolo” (Brunel, 2003, Miturile secolului XX , Univers, vol. I, p. 400).
În acest fel a fost lansată un fel mistică hollywoodiană a familiei prezidenţiale Kennedy. Tinereţea, vitalitatea, carisma familiei prezidenţiale au depăşit cu mult tot ceea ce găzduise Casa Albă până acel moment. Încă înainte de a deveni preşedinte Kennedy avusese frecvente apariţii la televiziune în care şi-a promovat opiniile, dar mai ales telegenica sa imagine de tânăr politician de Massachusetts: una dintre acestea a fost o emisiune din show-ul Person to Person al lui Edward R. Murrow din 30 octombrie 1953, filmată în apartamentul său din Manhattan. Nici un alt preşedinte înaintea lui Kennedy nu a recurs la declaraţii sau conferinţe de presă transmise în direct la televiziune. În decursul mandatului său întrerupt dramatic la 22 noiembrie 1963, preşedintele Kennedy a ţinut şaizecişipatru de conferinţe de presă, adică una la şaisprezece zile, ceea ce i-a asigurat o vizibilitate uriaşă la nivelul populaţiei americane.
Succesul editorial al cărţii sale apărute în 1956 Profiles in Courage / ”Portrete ale curajului” (despre foşti senatori americani ce crezuseră în idealurile lor) a contribuit şi el la creşterea reputaţiei tânărului senator, viitor candidat democrat la preşedenţia SUA. Starea gravă a sănătăţii sale (suferea de boala endocrină Addison şi de probleme chinuitor de dureroase ale coloanei vertebrale) ce a impus un tratament şi o medicaţie care adesea i-au afectat grav puterea de judecată şi starea psihică (îndeosebi în perioada debărcării eşuate a rebelilor cubanezi în Golful Porcilor din aprilie 1961 şi a întâlnirii cu Nikita Hruşciov la Viena din iunie 1961) au fost ascunse cu desăvârşire şi sistematic publicului american atât înainte de alegerile prezidenţiale, cât şi în timpul mandatului (Owen, 2008, Bolnavi la putere, Corint, pp. 159-205).
În schimb, sfătuit de numeroşi specialişti în comunicare (Pierre Salinger, 1925-2004, a fost secretarul său de presă) Kennedy a oferit masiv şi constant presei americane şi internaţionale imaginile seducătoare ”de familie” ale unui ”bărbat tânăr şi frumos, bogat şi inteligent, dinamic şi viguros, adular de o familie unită”. Kennedy a evitat clişeele vulgare ale mâinilor strânse deasupra capului pentru a saluta mulţimea, pălăria de cow-boy pentru atragerea electoratului din vest sau a şepcii pentru sindicalişti, oferind în schimb imaginea unui lider relaxat, purtând un pulover alb de tenis şi pantofi de sport (Brunel, 2003, pp. 400-401). La toate acestea, s-au adaugat legenda sa de erou al celui de-al Doilea Război Mondial (pe frontul din Pacific în insulele Solomon ca locotenent comandant de vedetă torpiloare), ce a făcut obiectul a nenumărate articole, studiile sale la Harvard, indiscutabila sa carismă personală şi nu în ultimul rând farmecul cuceritor al soţiei sale Jacqueline, fostă Bougier.
Jackie a fost intens exploatată propagandistic nu numai la televiziune, dar şi în filmul ”Călătoria asiatică a lui Jacqueline Kennedy” produs în 1962 de Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, USIA. Farmecul soţiei a fost intens exploatat de preşedintele Kennedy pentru consolidarea imaginii administraţiei sale: el a făcut deliciul presei internaţionale la sosirea sa în vizită oficială la Paris din 1961 afirmând că ”Eu sunt domnul care o însoţeşte pe doamna Jacqueline Kennedy în vizita sa la Paris”.
Deschiderile politicilor sale în domeniul drepturilor civile precum şi cele referitoare la programul spaţial al SUA vizând aselenizarea i-au atras nu numai sprijinul şi simpatia populaţiei numite astăzi afro-americane, dar şi entuziasmul americanului de rând, căruia Jack îi oferise o perspectivă convingătoare de speranţă şi vis. Kennedy a fost autorul unor expresii memorabile ce au făcut carieră îndeosebi după asasinarea sa, acestea fiind citate adesea în presă şi în diverse alte contexte: ”Nu întrebaţi ce poate face ţara voastră pentru voi, ci mai degrabă, ce puteţi face voi pentru ţară” din discursul inaugural din 20 ianuarie 1961, sau mai ales ”Ich bin ein Berliner!” din finalul speech-ului ţinut pe 26 iunie 1963 în faţa vest-berlinezilor asediaţi de tancurile sovietice.
Mitul lui Kennedy a început să fie fisurat abia în 1971, pe timpul preşedenţiei fostului său rival Richard Nixon, atunci când în New York Times şi Washington Post au apărut dezvăluiri despre Războiul din Vietnam (subiectul la ordinea zilei) potrivit cărora Kennedy ar fi dus cu bună ştiinţă un război subversiv în Vietnam, fiind la curent cu situaţia periculoasă din Indochina şi minţind astfel poporul american (Brunel, 2003, vol. I, p. 403).
Kennedy nu a sprijinit nici în Camera Reprezentanţilor şi nici în Senat vreo iniţiativă legislativă deosebită, nu a deţinut funcţii importante în Partidul democrat şi nici nu a condus vreo anchetă parlamentară spectaculoasă. În schimb, a creat sau a consolidat instituţii care au dăinuit mult timp după dispariţia sa, contribuind substanţial la îmbunătăţirea percepţiilor asupra Americii în lume. Astfel el a înfiinţat printr-un ordin executiv din martie 1961 ”Corpul Păcii” pentru ”a trimite voluntari în ţări ale Lumii a treia ca profesori, medici, agronomi etc. (...) ca un amestec de sistenţă tehnică şi schimb cultural. (...) Deşi a fost adesea criticat de comunişti că este instrument al imperialismului şi în special al CIA, ”Corpul Păcii” şi-a atras admiraţia lumii întregi şi şi-a demonstrat capacitatea de a supravieţui schimbărilor politice din afara şi din interiorul SUA” (Parish, 2002, Enciclopedia Războiului Rece, Univers Enciclopedic, p. 82). La rândul ei USIA - United States Information Agency, a cunoscut ”epoca sa de aur” după 1961, atunci când Kennedy l-a numit director pe reputatul jurnalist de radio şi televiziune Edward Murrow, instituţia contribuind enorm, la fel ca şi Corpul Păcii la creşterea şi consolidarea prestigiului SUA pe plan internaţional, mai ales în condiţiile confruntării propagandistice permanente din timpul Războiului Rece.
Evaluări. Cea mai marea performanţă a lui Kennedy în materie de propagandă este aceea că a reuşit, în condiţiile unei democraţii liberale, să convingă opinia publică americană şi internaţională pe toată durata vieţii sale şi încă mult timp apoi, asupra unei imagini personale (vitalitate, dinamism, energie, puritate morală şi altruism social) diametral opuse faţă de realitatea dosarului său medical şi moral. Între viaţa reală a omului şi preşedintelui J.F. Kennedy şi cea cunoscută publicului american până la moartea acestuia şi încă un deceniu după, a existat o foarte mare diferenţă. Nici americanii şi nici opinia publică internaţională nu au ştiut despre problemele grave de sănătate ale preşedintelui (boala lui Addison, problemele de la coloana vertebrală), nici despre tumultoasele sale aventuri extraconjugale (cu Marilyn Monroe, cu amanta de mafiot Judith Campbell, cu est-germana Ellen Rometsch) şi cu atât mai puţin despre ezitările şi slăbiciunile dovedite în actul de conducere, mai ales în primii doi ani ai mandatului său în criza generată de invazia eşuată a Cubei în Golful Porcilor şi rezultatele slabe ale întâlnirii sale cu Nichita Hruşciov la Viena. Chiar dacă un ziar sau o televiziune americană ar fi îndrăznit atunci să dea publicităţii adevărul, mai mult ca sigur că acesta nu ar fi fost nici acceptat şi nici crezut de americani şi probabil că organul de presă respectiv ar fi dat faliment.
Principala armă de seducţie a americanilor folosită de Kennedy, atât ca congresmen, cât şi ca preşedinte, a fost televiziunea prin care datorită telegeniei sale deosebite a reuşit să-şi impună o imagine adesea foarte diferită de realitate. ”Dacă este atât de greu la ora actuală să se emită o judecată obiectivă asupra omului şi asupra preşedintelui, acest lucru provine din faptul că dincolo de toate controversele, Kennedy a devenit un mit. El a cristalizat dorinţele şi aspiraţiile unui popor întreg; a fost simbolul unei generaţii care, fără ezitare a aderat la convingerile lui. (...) Kennedy a colaborat la crearea propriului său mit” (Brunel, 2003, vol I, p. 399). Kennedy a fost unul dintre cei mai iubiţi şi admiraţi preşedinţi de către europeni şi s-a distins printre cei mai rafinaţi oratori americani ai secolului XX (Cull, 203, Propaganda and Mass Persuation. A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO, p. 207), iar sfârşitul său tragic şi totodată enigmatic a deschis cale liberă nu numai teoriei conspiraţiei, dar şi unei vaste mitologii ce a cunoscut diferite variante editoriale sau cinematografice.
John Fitzgerald Kennedy - născut la Brookline, Massachusetts pe 22 mai 1917 - decedat la Dallas, Texas pe 22 noiembrie 1963, preşedinte al Statelor Unite
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
