Ziarul de Duminică

Biografii comentate (XXXI). Martin Luther, preotul reformator/ de Călin Hentea

Biografii comentate (XXXI). Martin Luther, preotul...

Autor: Calin Hentea

19.09.2013, 23:45 1308

Repere biografice. Pentru că familia sa a avut suficiente resurse pentru a-i susţine educaţia, Luther a urmat din 1501 până în 1505 cursuri de drept  la universitatea din Erfurt, dar în urma unei revelaţii divine a hotărât să se facă preot, intrând într-o frăţie augustină şi dedicându-se vieţii monahale. După studii academice de teologie a început să predea teologia la Universitatea din Wittenberg, unde în 1512 şi-a luat doctoratul în teologie.

În urma vizitei sale la Roma din 1510-1511, unde a văzut cu ochii săi corupţia Papalităţii, la 31 octombrie 1512, Luther, în mod simbolic, a fixat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg cele 95 de teze împotriva vânzării de indulgenţe pentru iertarea păcatelor de către preoţii catolici. Treptat, distanţa dintre gândirea lui Martin Luther şi dogmele Bisericii catolice s-au adâncit, atingând probleme fundamentale ale doctrinei şi ritualului catolic, el fiind sprijinit de călugării augustinieni.

În iunie 1520 Papa Leon al X-lea (1475-1521) a emis Bula de excomunicare a lui Luther, Exurge Domine, ce trebuia citită de la amvonul oricărei biserici; în replică, Luther a ars în public bula papală, considerând Biblia drept singura autoritate admisă în domeniul credinţei şi practicii religioase, mântuirea fiind posibilă nu prin indulgenţe cumpărate, ci numai prin credinţă (sola fide). Tot în 1520 Luther a publicat lucrările Despre captivitatea babilonică a bisericii, Scrisoare către nobilimea germană şi Despre libertatea creştinului. Pentru aplicarea Bulei de excomunicare pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman, împăratul Carol Quintul a convocat în aprilie 1521 Dieta de la Worms, care l-a judecat pe Luther şi a emis un edict prin care acesta a fost pus sub interdicţie imperială. Principele Saxoniei, Frederic al III-lea „cel Înţelept” (1463-1525), l-a ascuns pe proscrisul Luther, ce se bucura deja de un număr foarte mare de adepţi, în castelul său de la Wartburg, unde acesta a tradus în germană „Noul Testament”, publicat în 1522.

Chiar dacă au fost folosite ideile şi numele său, Luther nu a fost implicat şi nici nu a susţinut revolta armată a cavalerilor imperiali din 1523 şi nici Răscoala ţăranilor germani din 1525, publicând chiar textul Împotriva hoardelor de ţărani tâlhari şi ucigaşi. În 1523, Luther a pus în practică  învăţăturile sale privind libertatea preoţilor de a se căsători, luând-o de soţie pe fosta călugăriţă Katarina von Bora (1499-1552), cu care a avut şase copii. În anii următori, Luther a publicat influentele lucrări Marele catehism şi Micul catehism în 1529, iar în 1534 a tradus în germană şi „Vechiul Testament”. Între timp, protestantismul câştigase din ce în ce mai mulţi adepţi, nu numai pe teritoriul landurilor şi principatelor germane, devenind biserică oficială în Danemarca şi Suedia.

Trecând la ofensivă anti-protestantă, împăratul Carol Quintul (1500-1558) a înfrânt definitiv armata ligii statelor protestante germane în bătălia de la Muhlberg în 1547 (la un an după moartea lui Luther), dar a avut înţelepciunea de a încheia o pace prin convocarea unei Diete la Augsburg, în urma căreia schisma protestanţilor faţă de catolici devenea definitivă, iar statele germane şi locuitorii acestora aveau dreptul de a îmbrăţişa religia pe care o doreau. 

 

Contribuţii. Martin Luther nu a fost un propagandist în sensul contemporan al termenului, deoarece el nu a urmărit obiective sau interese politice şi nici nu a folosit minciuna, exagerarea sau omisiunea în demonstraţiile sale teologice. Mai mult decât atât, chiar Luther a fost surprins de interesul, amploarea şi adeziunea neaşteptat de mari pe care ideile sale destinate unor dezbateri academice în interiorul bisericii le-au trezit în rândul unui foarte mare număr de oameni (Taylor, 1995, Munition of the Mind. A History of Propaganda from the Ancient World to the Present Day, Manchester University Press, p. 98). În plus, nu există nici o dovadă că Luther ar fi planificat o campanie de propagandă sau de persuasiune în masă în favoarea ideilor sale. De asemenea, Luther nu s-a gândit iniţial la crearea unei noi biserici creştine, la o schismă de Biserica catolică, ci doar la reformarea profundă a acesteia pentru ca oamenii. Cu toate acestea, ideile sale au fost exploatate propagandistic de către regii şi principii germani care vedeau în distanţarea faţă de autoritatea Papei şi a Bisericii catolice o modalitate de extindere a propriei lor autorităţi şi implicit a veniturilor lor. De altfel, termenul de propagandă a apărut în 1622, mult după moartea lui Luther în 1546, ca o reacţie tardivă din partea Bisericii catolice la Reforma protestantă declanşată de el.

Martin Luther, având o foarte puternică personalitate şi tărie a convingerilor sale, a fost un excelent comunicator atât în scris, cât şi prin predicile sale din amvon, dar şi în calitate de compozitor de imnuri. Luther a fost puternic însufleţit de dorinţa de a transmite cât mai multor oameni adevărata cale de mântuirea a sufletelor lor după moarte, printr-o relaţie cu Dumnezeu manifestată prin credinţa fiecăruia şi prin accesul direct la adevărurile scrise în Evanghelie. Gestul lui Luther de a-şi afişa cele 95 de teze împotriva vânzării de indulgenţe şi a corupţiei din sânul Bisericii catolice pe uşa bisericii din Wittenberg nu era ceva neobişnuit în epocă, ci era „o acţiune acceptată drept o manifestare publică a unui punct de vedere în epoca premergătoare presei intelectuale în care apar în zilele noastre astfel de lucrări” (Randell, 2002, Luther şi Reforma în Germania, editura Bic-All p. 29). Pe de altă parte, reforma bisericii predicată de Luther nu ar fi cunoscut o asemenea întinsă, rapidă şi temeinică răspândire în absenţa tiparului, considerat de acesta drept „cel mai mare gest de graţie Dumnezeiască”.

Predicile ţinute în amvon de Luther erau lungi de peste o oră, ceea ce în epocă nu deranja pe nimeni, păstrându-se circa 2300 dintre acestea, dovedesc cum prin exemple simple luate din existenţa comună erau limpezite mistere vieţii şi relaţia oamenilor cu Dumnezeu (Randell, 2002, p. 61). Folosind un stil accesibil oamenilor de rând, Luther şi-a structurat principalele idei reformatoare în Marele catehism şi Micul catehism, menite a fi citite cu regularitate de fiecare credincios şi din care anumite părţi mai importante trebuiau memorate.

Gravurile cu portretul lui Luther circulate în epocă înfăţişau un om foarte solid, puternic deschis către plăcerile vieţii, total opus imaginii ascetice a preotului promovată de catolicism. Luther a compus şi imnuri menite să ajute la răspândirea şi accesibilitatea cât mai largă psalmilor şi cuvântului lui Dumnezeu în limba germană în rândul oamenilor. Aceste lucrări erau citite îndeosebi de nobili, dar mai ales de preoţi, care la rândul lor predicau ideile lutherane în cadrul unor slujbe publice către mari mase de oameni, majoritate analfabeţi, pentru ca aceştia să facă schimbări în viaţa lor religioasă (Randell, 2002, p. 112). Enoriaşii erau repede cuprinşi de entuziasm şi treceau rapid la schimbarea propovăduită care corespundea năzuinţelor lor, înăbuşind prin ameninţări acele împotriviri care se manifestau accidental. Ideile reformatoare anti-catolice ale lui Luther au fost acceptate în contextul unei revolte mute, unei exasperări cvasigenerale existente în rândul germanilor împotriva Papalităţii, ale cărei venituri uriaşe proveneau tocmai din statele germane.

Chiar în timpul confruntării sale cu elveţianul Urlich Zwingli (1484-1531) la Colocviul de la Marburg din 1529, sultanul Suleiman Magnificul (1494-1566) asedia Viena cu o puternică armată otomană. În consecinţă Luther, care respinsese idea unui „Război sfânt” împotriva turcilor-otomani drept străină doctrinei creştine, a acceptat nevoia unui război secular, ne-religios de apărare naţională împotriva unei invazii străine. Pe de altă parte, după ce a citit în 1542 o ediţie în latină a Coranului şi a scris câteva pamflete anti-islamice, Luther a concluzionat că turcii trebuie lăsaţi să trăiască în religia lor, tot aşa cum trăieşte şi Papalitatea într-un fals creştinism, opunându-se interzicerii publicării Coranului, care însă trebuia supus judecăţii.

În acelaşi timp, Luther îi considera blasfemiatori pe evrei, deoarece aceştia nu recunoşteau natura divină a lui Isus, în care creştinii îl vedeau pe Mesia. Spre sfârşitul vieţii, furios din cauza neconvertirii evreilor la creştinism, Luther a scris câteva pamflete violent anti-semite, care au fost apoi intens exploatate propagandistic de către nazişti. În 1980, Biserica luterană s-a delimitat de declaraţiile antisemite ale lui Luther şi a respins folosirea acestora împotriva credincioşilor luterani din prezent.

 

Evaluări. Conceptul de Reformă nu a existat în epoca lui Luther şi cu atât mai puţin încadrarea temporală a acesteia în Germania între anul 1517 - afişarea celor 95 de teze, şi 1555 - pacea de la Augsburg, el fiind introdus abia prin secolul XVIII de istoricii protestanţi. Propaganda protestantă a început să funcţioneze cu adevărat în confruntarea cu contra-reforma catolică, abia după moartea lui Luther, însoţind adesea războaiele religioase occidentale. Influenţa lui Martin Luther asupra Reformei a fost uriaşă, forţa ideilor sale clătinând unitatea religioasă vest-europeană şi întreg edificiul Bisericii catolice. „Luther a fost un om cu defecte şi lipsuri, dar prin ascuţimea minţii lui, prin forţa personalităţii sale şi intensitatea convingerilor religioase, el a fost o piatră de hotar în schimbarea cursului istoriei moderne europene” (Randell, 2002, p. 73).

 

Martin Luther - născut pe 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia, Sfântul Imperiu Roman - decedat pe 10 februarie 1546, Eisleben, Saxonia, Sfântul Imperiu Roman, preot şi teolog german, fondator al Bisericii lutherane

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO