Paradoxal, informaţiile despre creştinismul catolic existente în România de azi sunt sensibil mai bogate comparativ cu cele referitoare la creştinismul ortodox existent pe alte meleaguri. Este şi acesta un rezultat al lipsei de unitate panortodoxă.
Când vorbim despre unitate, ne referim la aceea privitoare la colaborarea administrativă şi juridică dintre Bisericile Ortodoxe, iar nu la doctrină sau la aspectul liturgic. Aceasta este şi miza cărţii "Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX" - coodonator Christine Chaillot, traducere din limba franceză de Liliana Donose Samuelsson (Editura Humanitas, 2011) -, o lăudabilă iniţiativă care-şi propune: "să ofere ortodocşilor înşişi posibilitatea de a se cunoaşte mai bine unii pe alţii, citindu-şi reciproc istoriile" (p. 22). Fiind o sumă de contribuţii ale unor importanţi şi recunoscuţi istorici ai Bisericii în fiecare din ţările evocate, cartea este, practic, continuarea unei iniţiative similare, un prim volum editat de aceeaşi coordonatoare, intitulat "Istoria Bisericii Ortodoxe din Europa Occidentală în secolul XX" (Éditions Dialogue entre orthodoxes, Paris, 2005). Iată şi Bisericile, implicit ţările, despre care vom găsi câte un foarte interesant şi pertinent studiu: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, Biserica Greciei, Biserica Ciprului, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă din Albania, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă din Republica Moldova, Biserica Ortodoxă din Ungaria, Biserica Ortodoxă din Republica Cehă şi Slovacia, Biserica Ortodoxă din Polonia, Biserica Ortodoxă din ţările Baltice, Biserica Ortodoxă din Bielorusia, Biserica Ortodoxă din Ucraina, Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Ortodoxă din Georgia.
Într-o elegantă şi inteligentă prefaţă, cunoscutul mitropolit Kallistos Ware, fost profesor la Universitatea din Oxford, evidenţiază cele patru evenimente principale care au marcat decisiv istoria creştinismului răsăritean: "În primul rând, începutul secolului a cunoscut două evenimente decisive: în Rusia, revoluţia bolşevică din 1917, iar în Asia Mică, înfrângerea armatei greceşti în 1922, urmată, în 1923, de schimbările de populaţii între Grecia şi Turcia, acţiuni care azi s-ar numi «epurare etnică». În consecinţă, în Rusia, Biserica Ortodoxă, care era cea mai numeroasă şi mai influentă, a trecut sub dominaţia ateismului militant şi, în timpul următorilor şaptezeci de ani, a fost expusă persecuţiilor, fie directe şi violente, ca în anii 1920, 1930 şi, din nou, în anii 1960, fie indirecte şi disimulate, ca acelea din perioada de după al Doilea Război Mondial. Instaurarea comunismului în Rusia i-a determinat pe foarte mulţi ruşi ortodocşi să emigreze în Occident, fapt care a contribuit, la rândul său, la un schimb profund constructiv între creştinii ortodocşi şi occidentali" (p. 6)...
În mod evident, ceea ce Mitropolitul Kallistos Ware numeşte "dezastrul din 1922 - 1923 din Asia Mică" a atras în timp pierderea majorităţii credincioşilor Patriarhiei Ecumenice. Este adevărat, Patriarhia de la Constantinopol era oricum în pierdere de viteză. Valul de cereri de proclamare a Bisericilor naţionale (Grecia, Serbia, Bulgaria, România) pornise încă din a doua jumătate a secolului XIX. Presiunile politice asupra Patriarhiei Ecumenice continuă până în zilele noastre, astfel încât o statistică recentă (adăugată de Christine Chaillot - ea însăşi convertită la ortodoxie din 1983, la 33 de ani, fondatoare şi secretară a asociaţiei "Dialogue entre orthodoxes") arată că: "În 2007, Turcia avea o populaţie de aproximativ 72,6 milioane. Conform guvernului, 99% dintre locuitori sunt musulmani, majoritatea suniţi. Există şi alte grupări religioase, mai ales la Istanbul şi în alte centre urbane mari, printre care în jur de 65.000 creştini ortodocşi armeni, 23.000 de evrei şi aproximativ 4.000 ortodocşi greci (...) Conform informaţiilor din alte surse, în 2007 lucrau la Istanbul între 70.000 şi 100.000 de creştini ortodocşi, originari mai ales din Bulgaria, România, Rusia şi Georgia." Dar aceştia aparţin de propriile lor parohii existente la Istanbul, aşadar Patriarhia Ecumenică a scăzut dramatic pe acest teritoriu. Din fericire, centrul de greutate al acesteia este astăzi mai ales în Occident, după cum şi-a păstrat puternice instituţii şi în Grecia.
Previzibil, celelalte două evenimente care au marcat creştinimul ortodox răsăritean au fost, pe de o parte, extinderea comunismului în întreg estul european începând cu 1945, şi prăbuşirea comunismului petrecută la finalul secolului trecut. Toate aceste convulsii ale istoriei au determinat în ceea ce priveşte Patriarhia Ecumenică un statut foarte delicat: "Numărul grecilor ortodocşi stabiliţi la Istanbul este mai mic de 5000. În ultimii patruzeci de ani, guvernul turc a dat uneori de înţeles că ar avea intenţia să expulzeze definitiv şi irevocabil Patriarhia" (p. 8)... Pe de altă parte în Europa de Est s-a produs o spectaculoasă revigorare a creştinismului ortodox, inclusiv în Rusia - ţara prin care venise dezastrul comunismului (vezi p. 383-458).
Dar cea mai mare problemă a creştinismului ortodox continuă să fie atomizarea acestuia. În ciuda eforturilor făcute de aproape toţi patriarhii ecumenici (care au statutul de primus inter pares faţă de ceilalţi patriarhi ortodocşi, fără a exista însă şi o autoritate juridică sau administrativă asupra acestora) diferendele - politice întâi de toate -, continuă să-i ţină departe unii de alţii. Începând cu Ioakimos III, Patriarhul Constantinopolului care emisese o "enciclică ambiţioasă şi vizionară, în care explica necesitatea urgentă de a se organiza consultări cât mai frecvente între ortodocşi" (p.11), eforturile de dialog nu au încetat până astăzi. Din păcate, politicul continuă să-şi facă jocurile. Până la urmă şi Moldova are în continuare două facţiuni: una, Mitropolia Basarabiei, care a revenit, firesc, acasă - la Biserica Ortodoxă Română, şi o alta care face mătănii Moscovei... De altfel capitolele (studiile) dedicate Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova sunt scrise de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi, respectiv, de Dr. Emil Dragnev. Acesta din urmă spune lucrurilor pe nume şi evocă cu onestitate întreaga desfăşurare a conflictelor de natură ecleziastică dintre românii din Moldova şi ruşi (vezi p. 199 - 224). "Reţetă" care continuă să se repete şi în celelalte ţări ex-comuniste care au avut neşansa învecinării cu Rusia - cel mai elocvent exemplu fiind cel al Ucrainei unde astăzi (cifre valabile pentru anul 2008) există nu mai puţin de trei Biserici: Biserica Ortodoxă (Autonomă) a Ucrainei (care depinde de Moscova, având peste 11.000 de parohii), Biserica Ortodoxă Ucraineană - Patriarhia Kievului (3000 de parohii) şi Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală (1000 de parohii) - conform Serviciului Ortodox de Presă (vezi p. 381).
Revenind la Patriarhia Ecumenică - rolul acesteia continuă să rămână de maximă importaţă, fie şi simbolică. Puţină lume cunoaşte, de pildă, rolul pacificator pe care-l are Patriarhia Ecumenică. Întrucât aceeaşi schismă interortodoxă exista - stupid -, până de curând, şi în Bulgaria şi din aceleaşi cauze politice sus-menţionate, Patriarhul Ecumenic Bartholomaios I (regăsit în media românească cu numele de Bartolomeu I) "a condus Sinodul extraordinar şi lărgit de la Sofia în 1998, pentru reglemtarea schismei interne a Bisericii din Bulgaria" (p.55). Şi a reuşit!
Lucrarea coordonată de Christine Chaillot este un foarte oportun demers, care consider că şi-a atins scopul. Nu trebuie uitat că şi aspectele care aparţin mai degrabă de sociologia religiei dau seamă de infuzia Tradiţiei în lume. Tradiţie despre care Vladimir Lossky spune că reprezintă, printre altele, şi "spiritul critic al Bisericii". Este, într-un fel, efortul creştinismului ortodox de a supravieţui vremilor - ceea ce, înţelegem din ce în ce mai clar, înseamnă şi conservatorism, şi păstrarea valorilor, dar şi spirit critic.
Încă stăruie eforturile Bisericilor pentru convocarea unui mare sinod panortodox, dar care, fără asumarea în spirit (auto)critic, adică în Duhul Tradiţiei, al greşelilor - inclusiv politice ale - trecutului nu pare să aibă vreo şansă de reuşită...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
