O parte dintre comentatorii lui Nietzsche nu s-au lasat inselati de forta demolatoare a raului pe care-l proclama. Ei au vazut doar o masca - e adevarat, una dintre cele mai ingrozitoare - in faptul ca filozoful incerca sa-l darame pe batranul Dumnezeu pentru a-l instaura pe Zarathustra. Aplecarea lui Nietzsche inspre lucrurile si oamenii lui insusi sfinti echivala prea adesea cu un sarut al lui Iuda. Exemplul exemplelor ni-l procura atitudinea contradictorie fata de Wagner. S-a dezis de el dupa o lunga adulatie, care altminteri l-a si marcat pentru toata viata.
Asa cum Iuda l-a tradat pe Iisus sporind gloria tragica a acestuia, jertfa lui Nietzsche fata de Dumnezeii sai (intre care primul e Wagner, dar si Dumnezeu-tatal, demolat in favoarea lui Zarathustra, si Dumnezeu-fiul, caruia ii consacra o diatriba la capatul careia doreste sa puna in locul lui Hristos pe Dionysos) nu presupune o indepartare fundamentala de acestia.
Asemenea lui Iuda, Nietzsche opereaza cu instrumentatia vocatiei distructive specifice in numele propriei religii: el adora o parte din sine ca pe Dumnezeu, diabolizand zona mai putin stiuta a destinului sau. Dedublarea a fost arma secreta si, de altminteri, chiar izvorul mantuirii lui Nietzsche. Desi nu admite sa se insele nici macar in privinta propriei autodistrugeri ("Niciodata nu pierim prin altceva decat prin noi insine"), la fel de hotarat alunga orice posibilitate de a fi sanctificat. Autoironia functioneaza aici, in "Ecce homo", cand prefera pentru sine ipostaza de mascarici celei de sfant.
Inapoi la Dionysos
Poate ca tradatorul este mai aproape de conditia parodica decat de aceea tragica, aureolata de gloria sacrificiului. Exclusivismul lui Nietzsche nu accepta compromisuri, desi se cladeste pe o serie de impacari cu destinul evangheliei dionisiace. Filozoful ne spune ca a existat un singur crestin, numai unul, iar acela a murit pe cruce. Dincolo sau dincoace de el se afla viata dionisiaca. Pe de o parte, Nietzsche admite devitalizarea prin atitudinea crestina in fata mortii (refuzul crestin al trairii din plin), iar pe de alta propune o revitalizare, consecinta fireasca a reevaluarii tuturor valorilor, deci prin impunerea unei alte ierarhii. Nu ar trebui sa ne mire nonsalanta, pesemne dureroasa, cu care Nietzsche, spre a nu se contrazice pe sine, a putut sa treaca peste cumplita sa boala, autoevaluandu-si astfel sanatatea incat, cum observa Gilles Deleuze, "sa faca din boala un punct de vedere asupra sanatatii".
Jertfindu-se pe sine, aratandu-se in toata goliciunea nemascata a anticrestinismului sau, Nietzsche se identifica nu o data cu Iuda, despre care Hebbel spune ca a fost "cel mai credincios dintre credinciosi". Prin tradarea sa, Iuda relanseaza scenariul mitic. Dar el este anticrestin nu numai pentru ca lasa impresia de sperjur. El intelege primul dupa Hristos ce valoare poate capata sarutul fatalitatii mincinoase. El nu se insala pe sine, asa cum nici Hristos nu s-ar putea spune ca s-a inselat asupra intentiilor lui Iuda. Paradoxul se afla aici la el acasa. Trebuie doar sa citesti in alchimia acestui sarut, care este cu totul altceva decat pare, si totusi este asa cum trebuie sa fie pentru a infaptui cele scrise.
De fiecare data, relatiile lui Nietzsche cu cei apropiati au purtat substanta amaraciunii celui care, stiindu-se Iuda, are totusi convingerea ca duritatile sale nu reprezinta altceva decat forma maximei recunostinte. Ca recunostinta nu si-a gasit forma de exprimare adecvata, aceasta este de fapt marea problema din care decurge paradoxul structural al psihologului. Malignitatea cartitorului trece uneori drept opera de ageamiu pizmas. Cum sa nu observi incompatibilitatea dintre muzica lui Bizet si aceea a lui Wagner? Nietzsche o stie prea bine, si cu toate acestea se dezlantuie intr-o apologie de parada, laudandu-l pe francez in defavoarea germanului.
Dragostea blasfemianta
Alta data, desi il ia drept zeu tutelar, atoatestiutor pe Zarathustra, filozoful se vede constrans sa admita diabolicitatea acestuia, desigur in numele vietii irepresibile. Supraumanul se cladeste din energia subumanului. Sa ne amintim pilda lui Zarathustra despre copacul de munte, pe cat de inalt in seninul cerului, pe atat de adanc infipt in sol. Este o regula a paradoxului nietzschean: el impaca de fiecare data contrariile, de fapt le coreleaza, le aduce fata in fata. Nietzsche este un Narcis al paradoxurilor lumii. Raul la el e de origine divina. Exista Satana pentru ca exista Dumnezeu. Exista Nietzsche pentru ca exista Wagner. Ce poate salva Nietzsche de aici de vreme ce se declara anticrestin absolut? O proclama, ca o consecinta abrupta a propriilor teoreme, in "Vointa de putere": "Noi suntem cei care salvam onoarea diavolului".
Spre a-si justifica rautatea funciara, de Iuda incorigibil, Nietzsche se raliaza oamenilor mari. De altminteri nu doar discipolul lui Napoleon (de asta data un francez mult mai apreciat, caruia nu i s-ar putea gasi cu usurinta un "adversar"), este Nietzsche. Filozoful se alatura, pe alt plan fara indoiala, si lui Cesare Borgia. O face spre a-l propune drept papa. Provocarile lui Nietzsche sunt adesea ironice si par opera de dezaxat genial. Dar ce este un geniu? Capacitatea de a te raporta ambivalent la unul si acelasi obiect. Cum? "Cu dragoste si cu batjocura". Dragoste blasfemianta si blasfemie sa-i zicem atasanta. Modul de a trai al lui Nietzsche este de fapt chiar modul de a se exprima. A haladuit pe potecile umbroase ale unei suferinte insorite. Nu a fost un fericit, atata vreme cat nefericirea sa nu ar putea fi vreodata inteleasa. Imaginati-va sub mantia de pelerin a acestui bolnav insingurat care nu vrea sa se impotriveasca raului! ai ce rau mai mare poate fi decat nenorocirea vietii proprii?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
