Bogdan Costin (n. 1975), scriitor şi publicitar, este unul dintre supravieţuitorii apocalipsei ce a avut loc pe 21.12.2012. Marcat de experienţa traumatizantă a acelui sfârşit de lume, a transpus-o în cel mai recent roman al său, apărut la Editura Cartea Românească în 2016, intitulat Sfârşitul a fost aproape. În 2013, fericit că a primit o nouă şansă la viaţă după acel decembrie teribil din 2012, a publicat primul său roman, Cum să faci primul milion, la Editura Cartea Românească. Înainte de fatidicul an, a mai scris texte pentru teatru, cu care a câştigat de două ori marele premiu la concursul de dramaturgie al Festivalului de Comedie Românească (2007, 2011), despre care declară că acum nu mai înseamnă nimic pentru el.
– Domnule Bogdan Costin, v-a apărut de curând la Editura Cartea Românească al doilea roman, „Sfârşitul a fost aproape”. Am înţeles că aţi lucrat demult la el, sau l-aţi gândit înaintea celui cu care aţi debutat. Ce înseamnă el pentru dvs.?
– Am avut ideea romanului mult înainte de 2012, chiar mă apucasem de un prim draft al lui încă de pe atunci, dintr-un entuziasm de om de publicitate care-şi imagina ce isteaţă mişcare de marketing ar fi fost o lansare fix înainte sau după 21.12.2012. Pe măsură ce-l scriam, a devenit tot mai complex şi mi-am dat seama că nici nu eram pregătit pentru el, era prima oară când scriam un roman, şi nici nu aveam cum să-l termin la timp. Aşa că m-am concentrat pe ideea care a stat la baza celui care a devenit primul meu roman, „Cum să faci primul milion”. Romanul de acum e plasat în aceeaşi lume mică a unei agenţii de publicitate, cu câteva personaje recurente din primul. Acum, când am încă o idee care aşteaptă să fie pusă în pagină, mi-e clar că voi scrie o trilogie a corporaţiei, plasată în acelaşi univers al agenţiei Pandora Advertising.
– Spuneţi: „Ambiţia mea este să scriu cea mai tristă şi mai comică poveste din lume”. Cum se împacă cele două? Aţi reuşit?
– Încă nu am reuşit să găsesc echilibrul perfect între cele două. Dacă în primul meu roman, „Cum să faci primul milion”, balanţa s-a înclinat înspre partea comică, în acest al doilea roman, fără să fie neapărat intenţia mea, balanţa s-a înclinat înspre partea mai gravă a lucrurilor. În ambele mele romane, personajele trec prin situaţii relativ amuzante, dar povestea, în ansamblul ei, iese mai degrabă tristă.
– Vine sfârşitul lumii datorită internetului, cum sugeraţi?
– Nici vorbă. Dar internetul aduce şi amplifică sentimentul sfârşitului lumii. Dintr-o dată, de câţiva ani, suntem cu toţii expuşi masiv la tot răul de care e capabilă specia umană, la toate atrocităţile pe care oamenii le fac zi de zi, la toate suferinţele care se perindă prin faţa ochilor noştri conectaţi la satul global, la toate fricile pe care omul de azi le poate simţi, la toată avalanşa de păreri contrare, la lupta eternă între viziuni ireconciliabile şi cumva toţi simţim mult mai acut că e ceva foarte greşit cu tot ce se întâmplă pe planeta asta. Lucrurile pozitive, cele care înalţă specia umană, se pierd în noianul de informaţie negativă. Urâtul se viralizează mai mult decât frumosul, răul e mai prezent decât binele în acest mediu. Şi te întrebi ce sens are toată istoria umană, care e doar o perpetuare tot mai rafinată a răului de care e capabil omul.
– Înainte de a vă fi consacrat romanului, aţi scris piese de teatru, aţi şi câştigat de două ori concursul de dramaturgie la Festivalul de Comedie românească, în 2007 şi 2011. Iar acum declaraţi că piesele acelea nu mai înseamnă nimic pentru dvs. De ce? Aţi renunţat definitiv la dramaturgie?
– Pentru moment, da. Piesele acelea, deşi câştigătoare, au fost scrise într-o singură versiune, pe fugă, să prindă deadline-ul de înscriere la concurs, şi nu sunt cele mai bune texte ale mele. Nu mă mai simt atras să revin asupra lor să le îmbunătăţesc. Dar au luat premiu, fără pile, fără ca să cunosc pe cineva din lumea teatrului sau pe membrii juriului, şi asta spune multe despre cât de prost se scrie comedie la noi. Apoi lumea teatrului m-a dezamăgit pentru că mă aşteptam ca regizorii să sară pe ele, să fie un sistem funcţional în care dramaturgii să fie jucaţi. Dar nu s-a întâmplat aşa, doar o tânără regizoare, Diana Iliescu, mi-a montat prima piesă la Teatrul Foarte Mic. Lumea teatrului, fiind atât de legată de bugete de la stat, de la ministere, de la primării, seamănă izbitor cu toate celelalte de acest gen, fie că vorbim de administraţie publică sau de USR, fie de o întreprindere de stat sau un partid politic. Cum am trăit mereu doar în lumea privată, am dezvoltat fără să vreau un radar pentru aceste medii şi am o reacţie de respingere instantanee. Desigur, există tineri, regizori sau actori în cazul particular al teatrului, care intră în aceste lumi cu un suflu nou şi vor să schimbe ceva, dar aceştia ori se vor adapta ori vor fi expulzaţi. Personal cred că teatrul ar trebui să se rupă cordonul ombilical ce-l ţine legat de stat, ca să devină competitiv, meritocratic. Există falsa impresie că se va duce de râpă Marea Artă dacă intervine şi factorul comercial, vânzarea de bilete, succesul sau eşecul dictat de sala plină sau goală. Aici vreau să fac, dacă tot m-aţi stârnit, o comparaţie dragă mie pe care o aplic nu doar în cazul teatrului, ci şi al literaturii: muzica rock începând din anii ’60 încoace. E dovada clară că valoarea are o legătură directă şi cu comercialul. E firesc să existe nişte producători care investesc bani într-un album şi vor să scoată mai mulţi. Nu a dat bani statul britanic ca să iasă primele albume The Beatles. Şi Beatles au vândut albume în draci. Au vândut şi Led Zeppelin. Şi chiar şi Pink Floyd au avut discuri de aur şi platină. Desigur, pe vremea lor existau unii care nu vindeau deloc, pentru că erau lipsiţi de talent, şi alţii care vindeau mult mai mult ca ei tot pentru că erau lipsiţi de talent, aceştia fiind adevăraţii „comerciali”. Trebuie să-ţi asumi şi că vor exista producţii de succes comercial lipsite de orice valoare în acest sistem, dar tot e mai bine decât în cel dependent de stat în care talentul şi valoarea nu sunt principalii vectori ai evoluţiei, ci e preferată inerţia, staţionarea, păstrarea unei stări de fapt. În domeniul artei, aş rupe toată dependenţa de stat. Nu aduce nimic bun. În cazul literaturii, romanelor, avem sistemul editurilor care e unul privat, cu producători de cărţi ce investesc bani ca să scoată ideal mai mulţi. Sistemul de valorizare e însă unul foarte dependent de bugetele de la stat. Premiile vin în general din bani de la buget, revistele literare trăiesc la fel, festivalurile au finanţări de la ministere, de la primării, apoi premiile gestionate de USR, institute culturale finanţate de stat, sistemele de traduceri funcţionează după acelaşi calapod. Pensiile membrilor USR – poate a fost iniţial o idee bună – dar au avut exact efectul opus: USR s-a umplut de maculatorişti la normă, disperaţi după ăia 50% în plus la pensie. Dintotdeauna, când e vorba de bani de la stat, grila de valori a oamenilor se schimbă radical. Şi deloc în bine. Totul în mediile astea miroase a lâncezeală comunistă.
– Aţi debutat cu romanul „Cum să faci primul million”, primit foarte bine. Un critic tânăr v-a comparat cu Palahniuk. Dvs. înşivă vă comparaţi cu cineva?
– E mult spus că mă compar cu cineva, dar am o mulţime de scriitori care m-au influenţat şi încerc să scriu mereu cât pot de bine, ca să apropii de nivelul lor. Palahniuk e unul. Houellebecq e altul. Vonnegut e altul. Cormac McCarthy, Scott Fitzgerald, Salinger, Cehov, Camus. Şi mai sunt o grămadă de influenţe din filme, din muzică, pe care le asimilez.
– În lumea noastră sunt numai compromisuri groteşti şi tragic-comice sau e doar calea pe care dvs. doriţi să atrageţi atenţia asupra unor realităţi?
– Dacă prin „lumea noastră” ne referim la România, da. Trăim într-o ţară foarte urâtă, cu oameni foarte urâţi sufleteşte. De 25 de ani trăim cu aceleaşi valori diforme cu care am fost forţaţi să trăim în comunism, completate doar de cele mai proaste pe care le puteam prelua din noua lume, cea occidentală, în care am intrat atunci. Cumva, e clar eşecul generaţiei mele. Am fost prea puţini şi prea puţin implicaţi. Vrem, nu vrem, trebuie să admitem că politicul modelează într-o măsură foarte mare realitatea în care trăim. Şi asta nu am reuşit noi să schimbăm şi nici nu ni se arată încă prea devreme.
– Aţi lucrat – cred că încă mai lucraţi – în publicitate. Cum e trecerea de la acest domeniu la literatură? Primul roman a fost scris cumva „din interior”?
– Lucrez în publicitate de 17 ani şi o să mai lucrez până la pensie. Sunt senior copywriter, adică mă ocup de partea de idei şi de text şi scenarii dintr-o campanie publicitară. Nu mi-am făcut niciodată iluzii legate de literatură, de a trăi din literatură. Eu sunt un publicitar care-şi exprimă creativitatea şi scriind romane, poveşti mai ample, nu doar reclame. Atâta tot.
– Prin ce diferă lumea publicitară de celelalte lumi?
– Mie îmi place meseria mea, mă felicit că am ales-o încă din studenţia mea de la Cluj, pentru că e printre puţinele care putea răsplăti cu un salariu bun apetenţa mea spre comoditate şi lene. Cu toate astea, să nu vă imaginaţi că e o meserie uşoară, dimpotrivă, lumea publicităţii e una care te consumă, trebuie să fii mereu în priză, să-ţi confirmi şi reconfirmi încontinuu valoarea, altfel îţi iau alţii locul. Are rutinele ei, vine la pachet cu colegi super mişto şi cu colegi super naşpa, are părţile ei aberante şi absurde, dar pe de altă parte te ţine mereu conectat la tot ce se întâmplă mai modern în lume, te ţine tânăr, dar te poate face să te simţi şi foarte bătrân, vine cu mult consum psihic şi cu multe nopţi şi weekenduri la muncă, dar şi când vine cu satisfacţii, acestea sunt grozave.
– Mediul în care se învârt personajele dvs. e cel corporatist. Doar pentru că îl cunoaşteţi cel mai bine sau e şi o sugestie că aici s-ar aduna mai multe tare ale societăţii?
– În primul rând, este necesară o precizare. Lumea corporatistă nu e totuna cu lumea publicitară. Există o doză de corporatism şi în agenţiile mari de publicitate, dar aici e vorba de mult mai multă creativitate, uneori chiar boemie. Publicitatea atrage multe firi creative, artistice, inovative. Recent chiar au apărut o mulţime de scriitori din lumea publicităţii, de exemplu. Lumea corporatistă pură e cea cu care publicitatea intră în contact, şi anume lumea corporaţiilor care fac campanii publicitare pentru produsele lor. Iar când aceste două lumi intră în contact, de multe ori se produc coliziuni interesante de studiat.
Fiind eu şi aşa un scriitor de weekend, am decis să scriu despre lucrurile pe care le cunosc. E mai uşor să plasez acţiunea în spaţii despre care ştiu cum se manifestă şi să creez personaje cu materialul din realitatea care îmi este cea mai apropiată, zi de zi. Nu cred că în publicitate se strâng mai multe tare ale societăţii decât în altele, dar sunt vizibile şi aici, mai ales cele viitoare, publicitatea fiind un domeniu totuşi mai avansat al societăţii româneşti în procesul ei neîntrerupt, sper, de occidentalizare.
Şi aici mai e nevoie de o precizare: în cărţile mele mă preocupă mai mult aspectele negative ale aceastei lumi, pentru că aici rezidă răul şi viitoarele deformări ale sufletului uman, şi recunosc că scot prea puţin în evidenţă părţile ei pozitive. Dar eu nu le trăiesc pe propria-mi piele pe cele negative, am învăţat să mă feresc de ele, şi caut locuri de muncă unde să-mi placă să mă duc dimineaţa şi unde să găsesc colegi mişto.
– Vă influenţează în ceea ce scrieţi părerile celorlalţi, mai ales cele exprimate pe bloguri?
– Desigur. Părerile pozitive mă bucură şi mă motivează să scriu în continuare. Părerile negative pertinente: să fiu mai atent la scrisul meu, să încerc să-l îmbunătăţesc. Sau să am o copertă mai bună la carte. Părerile negative impertinente, cum au fost cele ale lui Daniel Cristea-Enache după ce l-am acuzat pe drept cuvânt că nu îmi citise romanul, ca membru în juriul unui premiu literar, îmi întăresc dorinţa de a scrie mai mult despre cum se manifestă răul contemporan şi cum se deformează spiritul uman în diverse contexte. Cumva, toate părerile mă ajută să scriu mai departe.
– Spuneaţi într-un interviu că „în România, din anii ’90 încoace, se încurajează doar spiritul de turmă, de masă manipulabilă, prin vectorii săi: lipsa de educaţie, de cultură, ura faţă de duşmani (cei mai mulţi imaginari), lipsa de iniţiativă privată, cât mai mult mers la biserică şi consum de religie de tip fast-food”. Se poate schimba imaginea aceasta? Cât de repede? Ce trebuie făcut?
– Ar trebuie schimbată clasa politică. Toată. Nu vorbesc doar despre parlament, ci despre primării, consilieri de la primărie, ministere, consilieri din ministere. Tot. Cât mai repede. Aproape imposibil însă să se întâmple totul deodată. Dar măcar se fac paşi mici în direcţia asta.
– De ce credeţi că se citeşte atât de puţin la noi? Doar din motive economice?
– De 25 de ani ţara asta e condusă de foşti şoferi, tinichigii, maiştri, delincvenţi de drept comun, de sculeri matriţeri cu doctorate false, oameni promovaţi în comunism şi postcomunism. Nu mă refer doar la parlamentari, ci şi la cei care au umplut ministere şi instituţii publice. Oamenii aceştia au o aversiune faţă de carte, faţă de educaţie, şi s-au manifestat ca atare. Au înţeles că nu mai dă bine să arzi cărţi în public, aşa că au făcut să fie văzute mai rar. Nu neapărat intenţionat, ci doar nu le-a păsat. Din 2000 de librării în ’90, s-a ajuns undeva pe la 500. Cititul puţin e doar un simptom al unei boli mai grave, aproape incurabile. E un dezastru în educaţie. Apoi, pentru puţinii supravieţuitori ai acestei ciume, care s-au încăpăţânat să citească, să creadă în cărţi, a venit valul doi al pârjolirii înfăptuit chiar de cei care reprezintă tagma scriitoricească şi impun valori ce nu ţin cont absolut deloc de public. Cititorii poate că sunt curioşi şi deschid o carte a unui scriitor premiat şi nu găsesc nimic acolo. Şi atunci nu doar că nu mai revin, dar vor pune şi o etichetă scriitorului român, că e de necitit. Lucrurile încep să se schimbe încet în ultima vreme datorită sistemului alternativ, al blogurilor literare, al promotorilor independenţi de sistemul oficial la USR. Ceea ce e un semn bun.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
