Am fost, sunt şi nu am nici o şansă de a scăpa de condiţia de fan al seriei James Bond, de la Sean Connery încoace. Trecând prin umorul detaşat al lui Roger Moore sau charisma, tot britanică, a lui Pierce Brosnan, ajungând până la duritatea calculată a lui Daniel Craig, mi-am regăsit de fiecare dată condiţia de copil adolescent la vederea tuturor gadget-urilor clasice ale francizei: Austin Martin-ul cu mitraliere şi scaun ejectabil, secretara Moneypenny îndrăgostită fără speranţă, jucăriile SF furnizate de Q punctual utile în momente cheie, femeile fatale, duşmanii diabolici, imperturbabilul (a) M, pupătura exotic-relaxată din final şi hit-ul lansat pe generic...
Skyfall, Coordonata Skyfall mi s-a părut însă cel mai patriotic film din seria Bond, poate tocmai pentru că a fost lansat al aniversarea a 50 de ani de la Dr. No, cu Sean Connery şi Ursula Andress, din 1962. Drapelul Marii Britanii este pus de regizorul Sam Mendes să fluture în toate momentele de respiro ale filmului, inclusiv în final, deasupra acoperişurilor Londrei, dar şi pe sicriele agenţilor căzuţi sau pe bulldogul churcill-ian de porţelan, nelipsit de pe biroul lui M şi lăsat moştenire lui James Bond. Profetic. Apropo de M: Judy Dench a fost pusă să recite cu multă convingere, într-o audiere oficială şi ostilă, versuri patetic-patriotico-profetice ale victorianului poet naţional Alfred Tennyson, tot aşa cum însuşi Bond, James Bond, şi-a susţinut credinţa în Anglia chiar fiind legat pe un scaun în faţa demonicului adversar interpretat superb de Javier Bardem.
O uşoară notă de şovinism imperial anglo-saxon a fost permanent sesizabilă în filmele Bond, chiar dacă aceasta este atenuată printr-o autoironie, tot britanică. Ideea centrală care a fost şi a rămas în franciza Bond este aceea că Imperiul britanic al Majestăţii Sale, chiar dacă nu mai e ce-a fost odată, adică o mare putere colonială, datorită agenţilor săi înzestraţi cu calităţi neobişnuite pentru alţii, este capabil şi are resurse să intervină decisiv oriunde pe glob pentru a apăra eficace interesele britanice, conjugate, desigur, cu cele americane. Adică un patriotism servit cu multe condimente naţionale, pentru consumul larg al cetăţenilor de pretutindeni.
Întorc acum foaia pe moşia strămoşească. Nu avem şi nici nu am avut vreodată vreo sămânţă de James Bond (deşi de bărbaţi virili şi charismatici, noi, românii, nu am dus niciodată lipsă) şi cu atât mai puţin ne-au trecut prin minte veleităţi imperiale. Dimpotrivă. Dar am ajuns să ne fie ruşine nu să ne manifestăm ca patrioţi (cu tricolor, cu bărbaţi şi femei arătoşi, cu oarece nobleţe şi eleganţă - atât cât mai sunt, cu acele elemente definitorii specifice, altele decât o frunză-n vânt), preferând în schimb, cu prea multă ardoare, exhibarea periferiei, mizeriei, promiscuităţii morale şi ticăloşeniei cotidiene. Am uitat, dacă am ştiut vreodată, noi, românii, să ne manifestăm, să ne expunem patriotismul la modul onest, decent-comercial, credibil, altfel decât în registrul patriotard-trivial pe care-l preferă multe, mult prea multe dintre vocile politice ale României în acest moment. Franciza James Bond a fost (chiar şi în condiţiile dure ale Războiului Rece) un mod de exprimare pasionant prin intrigă, seducător prin umor, paşnic prin recursul la SF, subtil prin autoironia patriotismului britanic, într-o vreme (ale cărei ecouri puternice continuă şi în prezent) în care la noi patriotismul însemna falsificarea istoriei, bătutul cât mai zgomotos cu cărămida-n piept şi culpabilizarea străinilor pentru nereuşitele noastre.
Oricâtă nevoie (conştientă sau nu) am avea noi, românii, de exorcizare a răului şi metehnelor naţionale, acumulate cu sau fără vina noastră, în scop curativ, cred că a venit momentul să reînvăţăm a fi patrioţi. Nu neapărat după reţeta James Bond.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
